Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Criza valorilor

Criza valorilor

 

Prof. univ. dr. ing. Anton Hadăr

Prof. univ. dr. ing. Anton Hadăr

Aproape în fiecare din dezbaterile zilnice din Guvern, Parlament, societatea civilă şi mass-media se pune accentul pe criza financiară, pe criza socială sau pe crizele politice care afectează România. Mai mult, orice criză politică generează panică în lumea financiară, însoţită, de regulă, de scăderi bruşte ale puterii leului faţă de moneda euro şi fiind necesară intervenţia Băncii Naţionale a României!
În aceste condiţii, se impune să ne gândim la cauza fundamentală a acestor crize.
Pe zi ce trece îmi dau seama că devin partizan al ideii că o prelungită criză generală este cauzată de o criză a valorilor, pe care o definesc ca fiind o criză spirituală, asociată unei decăderi morale. Efectele acestei crize sunt vizibile, au sorginte în mentalitatea poporului român, influenţează modul în care acţionăm şi felul în care ne trăim viaţa.

Mai multe studii sociologice evidenţiază câteva caracteristici comportamentale ale românilor. Sociologii constată că la noi există un complex de autoritate, care ne poate explica refuzul nedeclarat al prea multor români de a respecta legile şi autoritatea. În multe alte ţări, legea este lege, este respectată chiar dacă nu convine şi nu se constată preocupări ale cetăţenilor de a găsi căi ocolitoare ale legilor! În Geneva, supărat de rigurozitatea şi de duritatea legilor, un cetăţean a scris pe o placă din ciment că „Elveţia este ţara legilor exasperante”! Asta nu înseamnă că acel nemulţumit este predispus la încălcarea legilor într-o ţară etalon din toate punctele de vedere!

Pe de altă parte, tot sociologii susţin că la noi există o mentalitate colectivistă, care presupune că resursele, fiind limitate, trebuie redistribuite în aşa fel încât să se obţină cât mai multe avantaje pentru cât mai mulţi aderenţi ai unui grup social, în detrimentul celorlalţi, excluzând posibilitatea multiplicării resurselor de către fiecare individ creativ şi cu spirit antreprenorial. Conform acestei mentalităţi, indivizii se supun regulilor grupului social căruia îi aparţin, iar cum societatea este fragmentată în mai multe grupuri, acestea pot fi unite, deseori, prin interese comune.

Studiile specialiştilor mai arată că românii simt nevoia de a avea conducători autoritari şi decizii centralizate, populaţia dorind să urmeze regulile stabilite de astfel de lideri.

Este ştiut că mulţi dintre angajaţii români preferă o relaţie apropiată cu un singur şef, pentru a obţine protecţia acestuia şi pentru a evita asumarea responsabilităţii unor păreri contrare şi a unor iniţiative proprii riscante. Aceştia nu exprimă păreri opuse faţă de superior, ci primesc ordine, pe care le execută, deseori fără comentarii.

Știm că putem obţine foarte multe idei originale şi creative din creierele românilor, dar este dificil ca aceştia să le implementeze! Mulţi români consideră că este stresant să fie puşi în situaţia de a inova şi de a-şi asuma responsabilitatea pentru aceasta, în special datorită nivelului ridicat de evitare a incertitudinii, dar şi din cauza complexului de autoritate. Nu avem o cultură a inovării, una naţională, chiar dacă România obţine, an de an, prin elitele sale, rezultate excelente la saloanele de invenţii internaţionale. Culmea este că, deşi aureolate şi apreciate de străini, invenţiile noastre nu îşi află rostul în propria ţară! Dezinteres, teamă de nou şi de risc, lipsă de investitori? Din toate câte ceva, cred eu. Pentru mulţi români, potrivit analizelor, singurele „inovaţii” care pot fi cu adevărat implementate sunt acelea impuse şi comunicate de sus în jos. Schimbările sunt resimţite ca nişte probleme şi ca un stres suplimentar. În plus, angajaţii români nu se entuziasmează de noile inovaţii tehnologice. Dimpotrivă, schimbările multiple şi îmbunătăţirile aduse proceselor generează stări de oboseală, chiar de disperare.

Tot sociologii ne spun că populaţia noastră are un grad ridicat de anxietate în privinţa viitorului şi preferă siguranţa zilei de astăzi incertitudinii zilei de mâine. Astfel, din teamă pentru ziua de mâine, noi nu putem dezvolta strategii pe termen mai lung, suntem conservatori, pentru că privirea în viitor ne sperie şi ne declanşează mecanisme defensive.

Pe acest fond şi în condiţiile tranziţiei post-comuniste, se simt efectele unei decadenţe morale evidente: nu mai suntem uniţi, nu ne mai pasă decât de problemele noastre, cei din jur nu contează, iar ce îi afectează pe alţii nu este treaba noastră. Solidaritate zero! Egoismul şi indiferenţa sunt întâlnite la tot pasul, foarte puţini fiind cei care se implică pentru comunitate. Elitele societăţii, cele care ar trebui să fie determinante în evoluţia ţării, şovăie ori asistă pasiv la afundarea în mocirlă. Ei oricum se vor descurca! Colegii mei, universitarii ţării, mi-au spus că nu are niciun rost să se implice în politică, să-şi expună părerile în media ori să-şi etaleze virtuţile, întrucât nu vor avea rezultate palpabile. Aceştia consideră că vocile răzleţe şi, de ce nu, curajoase, cărora le pasă de ţară, nu sunt luate în seamă! Nu-i tot lipsă de solidaritate? De data aceasta la nivel înalt, al elitelor! Putem numi această stare ca fiind o componentă a crizei valorilor? În mod sigur, da!

Societatea românească are orientări minime spre planificare strategică şi tendinţe spre acţiuni operaţionale şi rapide, cu rezultat aproape instantaneu. Nu-i aşa că prea mulţi români vor să se îmbogăţească azi, nu mâine? Unii chiar şi reuşesc, de multe ori sfidând legea!

Îndepărtându-ne de un ideal nobil, am devenit materialişti şi ne-am făcut din bani un idol. Am decăzut în asemenea hal, încât unii apreciază nişte personalităţi de carton (pseudo-elite), cu puţină educaţie, doar pentru că au bani. Nu mai contează ce principii morale are un om, cu ce i-a ajutat el pe cei din jur, ce a făcut pentru România sau cât de educat este, ci doar că are bani. Românii au ajuns atât de obsedaţi de mondenităţi, încât publicaţii imorale încă sunt în vogă. Ce modele mai au tinerii?

Totodată, ne dăm seama că oamenii au o nevoie ridicată de apropiere de Putere, populaţia dorind a fi tratată cu încredere, de a primi permisiunea de exprimare liberă a temerilor lor şi de a i se permite chiar să evite acele decizii care par prea riscante.Oamenii doresc să aibă un lider care să îşi asume acele decizii riscante în numele lor. Când acesta eşuează este aspru păruit!

Noroc cu standardizarea impusă de apartenenţa la Uniunea Europeană. Aceasta poate fi un bun câştigat şi apreciat în viitor, întrucât certificările, standardele de calitate, regulile şi procedurile, deşi sunt încă refuzate, vor fi ulterior asimilate. Din păcate, existenţa regulilor nu va asigura şi implementarea lor.

Tineretul – viitorul naţiunii – este cel mai afectat, în special de o profundă criză de identitate. Prea mulţi tineri s-au înecat în droguri şi în alcool, nu mai au niciun principiu, niciun ideal. Nu au locuri de muncă nici măcar cei şcoliţi.

Scopul vieţii multor tineri este să se distreze şi să facă bani. Ce viitor vor aduce aceştia României? Indiferenţa noastră şi curajul lor i-au împins pe cei mai buni peste hotare, căci aici nimănui nu-i păsa de ei.

Ne-am afundat în corupţia mafiei autohtone, alimentată din bani care puteau fi investiţi în viitorul acestui neam, în tineri, în educaţie. Ne va costa, aşa cum prea târziu ne-am dat seama, la nivel înalt, că şi inexistenţa autostrăzilor ne va costa!

Tinerii sunt chemaţi să înveţe într-un sistem educaţional eterogen, sub toate aspectele: performanţă, moralitate, calitate etc. Școala şi, mai grav, uneori familia nu îi mai învaţă pe copii să respecte nişte principii morale, să îşi iubească ţara sau să se implice pentru societate. Acum, în multe şcoli încă se mai ascultă manele, iar elevii se bat între ei, ba chiar se bat şi cu profesorii.

Scăderea drastică a fondurilor alocate educaţiei, desfiinţarea unor şcoli şi instabilitatea sistemului educaţional au indus în rândul populaţiei sentimentul nesiguranţei şi al lipsei de perspectivă.

Veniturile părinţilor au scăzut, aceştia sunt apăsaţi de grija zilei de mâine sau sunt plecaţi în străinătate pentru un loc de muncă, în timp ce bunicii supravieţuiesc cu pensii insuficiente, iar fraţii mai mari au grijă de cei mici.

Pe acest fond, rolul educativ al familiei s-a diminuat, familia nu a mai colaborat cu şcoala, ceea ce a determinat o tulburare puternică a mentalităţii elevului, care nu mai are o motivaţie certă privind drumul în viaţă şi care nu mai este dornic să aloce toată energia şi timpul pentru învăţare şi pentru performanţă. Pseudomodelele oferite de societate, substituţia exagerată şi fără discernământ a actului pedagogic cu tehnologia internetului, lipsa unei oferte atractive şi educative de petrecere a timpului liber, lipsa unei viziuni asupra căilor de dezvoltare viitoare a ţării, generatoare de perspective privind alegerea unui drum în viaţă, au contribuit şi acestea la perturbarea dorinţei de a învăţa. Prin reducerile salariale şi de venituri ale cadrelor didactice, în unele şcoli româneşti nu se mai stimulează performanţa, ceea ce, coroborat cu lipsa mijloacelor didactice moderne şi a investiţiilor necesare, a condus la debusolarea întregului corp didactic, „cârpit” de multe ori cu personal fără vocaţie şi fără capacitate profesională adecvată.

Şi acestea sunt aspecte care au adâncit criza valorilor!

Universităţile din România se confruntă cu multe probleme, deoarece există o finanţare publică deficitară a educaţiei şi cercetării ştiinţifice. Cele mai multe universităţi nu au venituri proprii cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale.

Universităţile întâmpină greutăţi privind calitatea învăţământului, competitivitatea echipamentelor pentru cercetare, infrastructura necesară asigurării unor tehnologii moderne de informare şi de comunicare cu mediul socio-economic etc.

În plus, salariile mici din universităţi creează dificultăţi în atragerea de personal tânăr, înalt calificat şi motivat.

Pentru a atrage tinerii spre o carieră didactică, trebuie să fie redat prestigiul acestei profesii, adică trebuie salarii mari şi recunoaşterea publică pozitivă a statutului de cadru didactic.

De asemenea, societatea civilă românească încă mai traversează o acută criză de identitate. Este cunoscut faptul că o societate civilă autentică nu se poate forma fără ca grupurile sociale să aibă o identitate specifică şi conştiinţa propriilor interese. Dacă în anii dictaturii comuniste clasele şi grupurile sociale n-au avut o identitate reală, fiind lipsite de autonomie, în prezent ele tind să-şi redobândească autonomia într-o societate aflată în plină restructurare.

Criza spirituală şi morală a societăţii civile este expresia incer­titudinilor, a nesiguranţei grupurilor sociale într-o perioadă de tranziţie, când structurile economice şi sociale anterioare sunt dezechilibrate, iar cele noi nu s-au sedimentat încă.

Criza de valori prin care trecem poate fi depăşită gândind şi acţionând strategic, pe termen lung, pentru a oferi poporului român o educaţie, care cuprinde trei componente esenţiale: educaţia spirituală, educaţia cognitivă şi educaţia inovativ-antreprenorială.

Nu trebuie să uităm că principala resursă internă a ţării este resursa umană. Educarea acestei resurse este forţa creşterii economice, a ridicării standardului de viaţă, a echilibrului şi bunăstării sociale.

Pentru a susţine acest tip nou de educaţie, trebuie să definim domeniile în care România poate şi vrea să fie competitivă, prin valorificarea resurselor sale interne. În aceste domenii trebuie să finanţăm proiecte mari, inovative şi integrate, în aceste proiecte implicând şi educaţia românească, pentru a elimina actualul sistem, care fărâmiţează finanţarea pe teme mărunte, nerelevante din punct de vedere economic. Implicând univer­sităţile în aceste mari proiecte, se dezvoltă legătura acestora cu economia reală, în beneficiul dezvoltării şi al creării de noi locuri de muncă, destinate unei resurse umane înalt calificată şi inovativă. Aceste mari proiecte vor conduce la dezvoltarea producţiei interne şi la creşterea exportului.

Aceasta înseamnă că avem nevoie de un Proiect de ţară, iar ca suport fundamental al acestuia, trebuie să votăm, prin referendum, Acordul Social privind Educaţia.

Existenţa acordului ar asigura un tratament privilegiat educaţiei de către întreaga societate românească.

Proiectul de ţară şi Acordul Social privind Educaţia ar fi un nou început!

Prof. univ. dr. ing. Anton Hadăr, Preşedintele F.N.S. Alma Mater