Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » Cronica unei şcoli uitate

Cronica unei şcoli uitate

Nu  ştiu prea multe despre Sorin Berbec, autorul volumului intitulat vag polemic „Cronica unei şcoli uitate“. Îl bănuiesc a fi fost profesor, poate profesor de limba română, mai multe decenii, mai mult de patru, cum  mărturiseşte autorul însuşi. El pare a scrie, tot după propria mărturisire, o carte ce ar trebui să fie o carte, „optimistă“, despre şcoală. Dar chiar titlul provoacă suspiciuni. O şcoală „uitată“ este fie o şcoală a trecutului, fie una căreia societatea, lumea contemporană nu-i mai dau atenţia cuvenită. În acelaşi timp, insistând parcă, sau mai degrabă scuzându-se, autorul ne asigură că „Nu fac parte dintre aceia care denigrează învăţământul şi oamenii lui ori de câte ori au ocazia“, ceea ce ne pune într-o dilemă fără ieşire:  căci dacă volumul Domniei Sale ţine de zona ficţiunii, atunci ideea de „denigrare“ este în afara „cestiunii“, este fără obiect; dacă însă cartea Domniei Sale ilustrează acea „literatură de graniţă“, în care eseul şi comentariul, ficţiunea şi realul, selectat, după o viziune care trece peste canoane, se îmbină, atunci imaginea Domniei Sale despre şcoală are, într-adevăr, ceva caragialesc în ea, cum observă Valeriu Stoica pe coperta a IV-a.

Dincolo de toate aceste posibile speculaţii, scenarii, cartea lui Sorin Berbec arată un autor inteligent care trece cu uşurinţă peste canoane, fiind interesat în egală măsură de „adevărul artistic“ specific ficţiunii, dar şi de adevărul „memorialistic“, specific cărţilor de moravuri, interesat de fiziologii, de crochiuri, decupate, vădit, din lumea reală. Chiar primul text pare a ne trimite către o asemenea preferinţă compoziţională. Ariclia (schiţă, povestire?!…) este, în cele din urmă, expresia unei înscenări în care femeia de serviciu (romă!) devine purtătorul de cuvânt al unei viziuni critice despre lumea contemporană. N-o împiedică de la perceperea critică a acestei lumi nici analfabetismul funcţional şi nici „varza călită cu bucăţele, încălzită pe celebrul, inegalabilul reşou!“ să spună despre fetele de azi că „nu sunt bune de nimic!“ sau să reproducă, plină de uimire, cuvintele unei cucoane care „se trage dintr-un neam obosit, de 2000 de ani“ şi care nu mai e în stare să facă nimic, nici măcar să-şi spele ceaşca din care bea cafea. Femeia devine astfel „personaj“ în încercarea ei de a descifra lumea în care trăieşte, şi în care se orientează, încă, potrivit unui bun-simţ moştenit de dincolo de „stil“, de schimbări, de mentalităţi.

Poate de aceea cartea lui Sorin Berbec e mai mult decât expresia unui „jurnal“ de profesor, a unor suite de crochiuri, cum spuneam, cele mai multe spumoase şi semnificative („Ca persoană, era cenuşie şi plată din cap până-n picioare: de la culoarea părului la gesturi, la îmbrăcăminte, în gândire şi vorbire“) , devenind o radiografie a lumii de azi, făcută nu neapărat dintr-o perspectivă morală, ci mai degrabă dintr-una logică, a canoanelor unei mai vechi culturi, în care fel de fel de tipuri – universitarul din Apărarea Phfilidor, de exemplu –  denotă suficienţă, apartenenţa la o lume în care ierarhiile au dispărut şi fiecare se poate considera/declara un geniu plin de talente.

Mecanismul unei birocraţii absurde e demontat în Consiliu profesoral, în care tipologia profesorală, feminină mai ales, se cufundă în anonimat printr-o pieptănătură anume, dar şi prin preocupările minore, adiacente unei şedinţe care pare a anula individul, transformându-l într-un mecanism a cărui semnificaţie îi scapă adesea. Tot aici, tentaţia foiletonistică e parcă mai mare decât în alte texte cu temă asemănătoare. Excelentă ca radiografie, cu un final „enorm“ este şi „Cele trei graţii“, în care analiza erosului modern se intersectează cu prostia umană, textul având, de altfel drept moto: „Povestea celor trei năroade/Care invidia le roade“. În „Corigenţe“, imaginea şcolii dezvăluie o realitate, în care absurdul pare a fi regulă de aur.

Dar nu toate textele lui Sorin Berbec au ca temă şcoala „uitată“, experinţa naratorului depăşind zona şi limita specifică şcolii şi deschizându-se către pitorescul călătoriei, autorul apărându-ne şi în ipostaza de „turist“. El nu este însă un turist obişnuit, ci unul a cărui experienţă de a călători este mai mult decât un simplu fapt; este expresia descoperirii că a înţeles ceva mai mult din această viaţă şi că, după ce s-a întâmplat acest lucru, atunci, în „acele ultime clipe“ poate mărturisi, „cu zâmbetul pe buze şi cu adâncă plecăciune“, că „am fost onorat în cel mai înalt grad de fulguranta, minunata şi neasemuita mea călătorie prin lume“.

Cartea lui Sorin Berbec este, dincolo de mărturisirile sale „acoperitoare“ din prefaţă, cartea unui intelectual sensibil la alcătuirea lumii, la ceea ce a fost, profesor adică, o carte scrisă cu savoare, şi fără grija de a ilustra un gen, o specie, o tipologie. Singura ei ambiţie este aceea de a ilustra existenţa cuiva, a celui care vrea să se ştie că „însemn sau am însemnat ceva!“.

*Sorin Berbec, Cronica unei şcoli uitate, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2018

A. COSTACHE o