Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Cu întristare despre salarizare

Cu întristare despre salarizare

salarizareSalariile sunt mereu un subiect de actualitate. Puține au fost momentele în care, în unele țări, s-a obținut un echilibru apreciat de majoritatea cetățenilor. În rest, proteste, discuții, revendicări, amânări și restructurări. Scenariul este același. Angajații cer salarii mai mari, iar angajatorii se plâng de productivitatea scăzută. Când angajatorul este statul, lucrurile sunt mai complicate. Constrângerile bugetare transferă decizii economice în zona politicului. Cei mai mulți, cei care au mijloace (blochează drumuri, paralizează sisteme de transport sau rețele de distribuție a energiei) sunt mai vizibili. Solicitările lor sunt acceptate mai ușor și cu prioritate. Pentru ceilalți e mai greu! Cadrele didactice se înscriu, din oficiu, în cea de-a doua categorie.

Capitalismul, instalat pe meleagurile noastre, a produs modificări în modul de abordare a acestui subiect. Departe de ceea ce se consideră normalitate în țări cu îndelungată tradiție democratică, am avut totuși momente rezonabile. Una din prea multele variante ale legii educației a stabilit o corelație cât de cât echitabilă între munca prestată și remunerație. Astfel, un cadru didactic putea beneficia de un spor salarial de 15%, pentru un an, în cazul în care consiliul de administrație i-ar fi acordat „salariul de merit”. Pentru activitatea deosebită în ultimii 4 ani, profesorii puteau primi gradație de merit (25% pentru 4 ani), recompensă decisă de inspectoratele școlare. Niciun cadru didactic nu putea beneficia simultan de cele două sporuri. Consiliul de administrație al școlii mai putea recompensa angajații cu rezultate deosebite prin atribuirea unor prime din fondul de 2%, calculat la nivelul întregului fond de salarii. Nu era mult, dar era ceva! Activitățile extracurriculare, munca suplimentară în afara fișei postului puteau fi recompensate.

A venit criza și guvernul nu a găsit altă soluție decât să reducă cu 25% salariile din sistemul public și să hăcuiască pur și simplu veniturile angajaților din sistemul național de educație. Peste noapte a dispărut salariul de merit, fondul de premiere de 2%, suma de 100 de euro (alocați fiecărui cadru didactic pentru procurarea de cărți), iar norma didactică a profesorilor cu gradul didactic I și cu vechime mai mare de 25 de ani a fost majorată cu 2 ore pe săptămână. Adică profesorii cu cea mai înaltă calificare (cu salarii ceva mai mari) au fost penalizați suplimentar!

Nu au lipsit explicațiile sofisticate și campaniile de presă, bine asortate cu fapte de corupție și acte de violență în rândul elevilor. S-a vorbit despre eficiență, despre „banii pe care nu îi avem” și s-a ajuns la concluzia că România nu își permite să plătească mai bine cadrele didactice. Puterea nu a acceptat să discute despre faptul că la aceeași muncă prestată există un raport de 1/10 între salariul unui profesor în România și cel al unuia din Germania (apropo de eficiență!).

Găselnița guvernului cotrocenist – la acea dată – a fost finanțarea pe elev. Școlile primesc bani în funcție de numărul elevilor înmatriculați, pe principiul „banii urmează elevul”! Super! Eficiență, concurență etc. Mulți au crezut născocirea asociată pixelului albastru. Numai că… știți, desigur, că orice minune ține 3 zile. Asta nu e sigur că a ținut atât. Adică niciodată școlile nu au primit 100% costul standard pe elev, nici la cheltuieli de personal, nici la cheltuieli de întreți­nere. Nu mai socotim că standardul respectiv a fost stabilit fără legătură cu realitățile noastre! S-a mai întâmplat și se mai întâmplă încă să se ia bani de la școlile cu suficienți elevi și să se redistribuie școlilor cu prea puțini. De unde concurență loială, de unde implicare și competență? „Fiecăruia după nevoi” este regula – inventată de alții – după care funcțio­nează capitalismul nostru original.

În ultimii ani s-a mai reparat câte ceva. S-a vopsit fațada, s-au spălat geamurile și s-a curățat acoperișul. Dar la temelie nimeni nu a avut curajul să intervină. Nu sunt bani! În continuare. Putem înțelege. E nevoie de timp și de reparații capitale. Dar cu puținii bani pe care îi avem putem încerca abordări normale.

Vorbim despre creșterea salariilor mici. Foarte bine! Foarte normal și extrem de corect. Dar nu s-ar putea să purtăm această discuție după ce se vor fi recuperat toate tăierile aiurea practicate? Nu am putea reface norma didactică de predare a profesorilor cu gradul didactic I și abia apoi să discutăm despre majorări salariale? Nu ar trebui să definim întâi ce înseamnă salariu mic? O abordare incorectă nu costă foarte mult financiar, dar ar putea costa enorm electoral.

Redarea unor pârghii de stimulare finan­ciară consiliilor de administrație din școli ar putea face interesantă implicarea unor cadre didactice în activități extracurriculare. Unii profesori, chiar și cei debutanți, ar putea primi atribuții suplimentare și recompense corespun­zătoare. Salariile lor vor fi majorate nu cu toptanul, ci în legătură directă cu activitatea desfășurată. Directorii nu ar mai fi nevoiți să umble „cu căciula în mână” după membrii CEAC, responsabili de comisii metodice, consilier educativ, responsabil PSI etc.

Mai ști!? Poate!

În rest, constatăm că discuțiile sunt doar de dragul imaginii atât timp cât toate salariile din sistemul național de educație – mai ales din preuniversitar – sunt mizerabile. (Am înțeles… atât își permite România!) Aceeași Românie care alocă 300 de lei lunar pentru hrana unui câine din adăposturile speciale și 800 de lei (net) pentru un profesor.

Ioan ARDELEANU