Culegem roadele (II)

Evenimente recente din actualitatea şcolii m-au determinat să revin asupra unei încercări de  analiză a ceea ce s-a întâmplat cu învăţământul preuniversitar în ultimii 15 ani, în condiţiile în care ultima Lege a Educaţiei a fost modificată în aşa fel încât este astăzi de nerecunoscut,  iar structura de bază a şcolii preuniversitare, aşa cum era ea în lege, n-a fost niciodată aplicată (învăţământ obligatoriu de nouă ani, liceu teoretic de trei ani, liceu tehnologic de patru ani).
Ceea ce se întâmplă azi în şcoala preuniversitară, cu profesori loviţi de elevi sau umiliţi de părinţi, poate fi privit, într-o analiză detaşată, ca fiind consecinţele schimbărilor lumii în care trăim şi a cărei faţă nu încetează să ne uimească. Evenimentele pot fi considerate astfel ca având o semnificaţie redusă, deşi recurenţa lor, hazardată poate, ne pune pe gânduri: într-o singură săptămână, doi profesori au fost loviţi de elevi. În acelaşi timp, ele pot fi văzute totuşi (sau mai ales!)  ca grave semnale de alarmă ale unui sistem care scârţâie din toate încheieturile. În acest context, evenimentele pot fi interpretate în bună măsură şi rezultatul „reformelor“ şcolii preuniversitare din ultimii 15 ani, care, în opinia noastră, au generat, poate fără voia „reformatorilor“, o compromitere serioasă a învăţământului preuniversistar şi mai ales, prin maniera de selecţie, o compromitere vădită a ciclului liceal.
Am spus în repetate rânduri că modul în care e a fost gândit învăţământul obligatoriu de 10 ani a fost din start o mare eroare. De fapt, societatea  românească a fost complet confuzată în momentul în care la terminarea celor 10 ani de şcoală obligatorie elevul nu primea un Certificat de absolvire, eventual un Certificat de abilităţi profesionale, rezultate dintr-o gândire a planului-cadru şi a programelor claselor a IX-a şi a X-a ca având ca finalitate şi dezvoltarea unor abilităţi profesionale. Nu desfiinţarea şcolilor profesionale a fost drama învăţământului preuniveristar, în fond o calificare profesională nu are neapărat nevoie de doi ani de pregătire, ci faptul că toţi elevii  au fost obligaţi să parcurgă ciclul inferior al liceului ale cărui programe erau subordonate mai degrabă conceptului de liceu decât de şcoală obligatorie. Niciodată în România ultimilor 15 ani nu s-a pus problema unui învăţământ general obligatoriu, accesibil şi finalizat, dacă nu cu un examen de capacitate (cum s-a încercat un număr redus de ani!), măcar cu un Certificat de absolvire. Este imposibil de înţeles logica celor care au decis ca după clasa a VIII-a întreaga serie de elevi să fie repartizată centralizat la licee teoretice, tehnologice, vocaţionale, în condiţiile în care în acest fel se anula cu totul autonomia liceelor în a-şi selecta elevii, dar mai ales posibilităţile acestora de dezvoltare. Mai mult, stimularea într-o formă sau alta a liceelor în a realiza performanţe a fost, practic, anulată în condiţiile în care anume licee primeau automat şi din start elevi buni şi foarte buni, în vreme ce altele erau tot din start sortite unor eşecuri patentate. Licee în care repartizaţii aveau în majoritate sub nota 5 la Evaluarea Naţională nu puteau decât să eşueze în condiţiile în care programa pe care aceşti elevi, care eşuaseră deja în gimnaziu, erau obligaţi s-o parcurgă era o programă a cărei coerenţă era legată de clasele a XI-a şi XII-a liceale. Cu alte cuvinte, utopia era totală. Multă vreme am avut impresia că toată această „croială“ se justifica prin faptul că foarte repede se va trece la generalizarea învăţământului liceal, ceea ce ar fi fost din nou o utopie în condiţiile în care diferenţierea programelor era aproape inexistentă, iar proiectul nici măcar nu fusese conturat.
Revenind… Obligarea elevilor ca după clasa a VIII-a şi un examen de evaluare naţională de a se duce la anume licee, potrivit mecanismului centralizării totale, a părut iniţial ca fiind o chestiune clară şi bună pentru toată lumea. În fond, şi ultimul elev avea un loc de şcolarizare asigurat. În realitate însă, mecanismul a instituit o segregare fără precedent în societatea românească între rural şi urban, dar mai ales între elevi din cauza a ceea ce semnalam mai sus: neadaptarea programelor la o categorie de elevi medii şi slabi ale căror aptitudini pentru abstractizare erau limitate şi, în consecinţă, transformarea lor într-o masă frustrată, menită să dezvolte reacţii negative faţă de instituţia şcolii, faţă de profesori. Instinctiv, ei au descoperit că şcoala, prin ceea ce le propunea – ca discipline de studiu, programe şi conţinuturi –, îşi bătea joc de ei, fiindcă toate acestea aveau în vedere mai ales ceea ce urma, învăţământul liceal adică, şi nicidecum aprofundarea unor abilităţi/competenţe minimale, caracteristici a ceea ce ar fi trebuit să fie o şcoală obligatorie menită să dezvolte acele competenţe minimale standard: a citi, a povesti, a scrie un text, a avea cunoştinţe elementare, dar solide, despre matematică, a te comporta în societate, a şti ce drepturi şi obligaţii ai etc. Nimic din toate acestea. În schimb, zeci/dacă nu sute de mii dintre ei au fost nevoiţi să facă navete costisitoare, să piardă adică timp, să aibă experienţe dezagreabile în cămine insalubre, şi toate acestea pentru o şcoală… imposibilă, fără bucurii. Aceştia sunt milionul de tineri fără bacalaureat, produsul „ghetourilor educative“ ale preuniversitarului românesc, născuţi nu din vina unui corp profesoral divers, e adevărat, dar adesea încercând că obţină chiar în condiţiile date un anume progres şcolar, ci mai ales din pricina unei structuri deficitare a preuniversitarului, a unor programe „savante“ care se adresau în special elevilor buni şi foarte buni.
Şi de aceea evenimente precum cele care au ocupat spaţiul public în ultima vreme au loc tocmai aici în aceste „ghetouri ale educaţiei“, în aceste şcoli care în mod normal ar trebui să transmită competenţe cognitive şi civice de bază, dar n-au făcut altceva decât să umilească mii de elevi, să li se arate cât de „incapabili“ sunt la învăţătură, să-i determine pe mulţi să părăsească şcoala, să nu regăsească sub nicio formă aici un spaţiu apropiat lor şi, drept urmare, să izbucnească în acte de violenţă la adresa colegilor sau a profesorilor.
Dacă, într-adevăr, „noaptea minţii“ care pare a fi dominat în modul în care a fost „gândită“ şcoala românească din ultimii 15 ani se va risipi, atunci soluţia fără de care nimic nu va fi posibil este construirea  cu adevărat a unui model de şcoală generală (de 9, 10 sau 11 ani) coerent, accesibil, uman menit să recupereze ideea că şcoala nu este o realitate absurdă în care violenţa şi frustrarea par a fi la ordinea zilei, ci un spaţiu al umanizării chiar a celor mai defavorizaţi membri ai unei comunităţi…
Adrian COSTACHE
P.S. N-aş vrea să se înţeleagă că toate aceste evenimente dezagreabile care tulbură imaginea şcolii de azi ar fi doar rezultatul unor erori incalificabile ale decidenţilor politici în domeniul educaţiei, care, dacă ar fi consultat profesioniştii adevăraţi, şi ele nu s-ar fi produs. Ar fi cu totul naiv să credem asta! Fără îndoială că ambianţa socială, etosul naţional însuşi, are caracteritici pe care întâmplări cotidiene din şcoală le relevă. Dar nu-i deloc mai puţin adevărat că şcolarul, cel puţin până la o anume vârstă, poate găsi în şcoală un spaţiu prietenos şi motivant, dacă ceea ce se întâmplă acolo rezonează cu puterile lui intelectuale, emoţionale, morale chiar… În acest context, nu-i vorba doar despre ce „mijloace de învăţământ“ folosim ca atare, ci e vorba mai ales de ce finalităţi înscriem la terminarea ciclului de şcolaritate obligatorie.