Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Cultura şcolară de bază şi cultura academică

Cultura şcolară de bază şi cultura academică

O şcoală normală este o şcoală care ştie cum stă. Care are, cu alte cuvinte, o imagine realistă despre sine, despre principalele probleme cu care se confruntă. O asemenea şcoală are şansa reală de a reveni relativ rapid într-o matcă a vremurilor şi a normalităţii. Paradoxal sau nu, şcoala românească de azi polarizează în jurul ei o mulţime de reproşuri, care-o situează într-o zonă a confuziei totale. Oricine urmăreşte derularea dezbaterilor despre şcoală are senzaţia unei realităţi incapabile să se structureze, dar şi a unor puncte de vedere care, adesea, se bat cap în cap. Au dispărut, cu alte cuvinte, vocile autorizate şi capabile a transmite un mesaj coerent şi convingător. A dispărut modestia de a nu crede că „tot ce zboară se mănâncă“. De ce s-a ajuns aici, de ce opiniile sunt atât de divergente, de ce miniştri ai educaţiei au inimaginabila aroganţă de a crede că trebuie să „reformeze“ la nesfârşit şcoala, toate astea ţin, se pare, de nefasta perioadă prin care trecem, o perioadă în care politicul a făcut şcolii româneşti, şi nu numai, uriaşe deservicii.

În lipsa unor analize reale ale stării de fapt a şcolii româneşti (cu excepţia unor palide treceri în revistă ale rezultatelor de la examenele naţionale făcute de ISE şi, uneori, a unor rapoarte prezentate în parlament, dar care nu au aproape niciun ecou public, fiind o simplă formalitate!), şcoala românească nu are alte puncte de reper decât să se raporteze la teste internaţionale, cele mai cunoscute fiind Testele PISA. În acest context, e interesant să vedem maniera în care ne raportăm la rezulltalele aplicării acestor texte în preuniversitarul românesc. Cea mai recentă atitudine a venit din partea unui profesor clujean, director de liceu, care, într-un interviu dat unui ziar din Cluj, sublinia faptul că Testele PISA n-ar fi relevante pentru noi, că noi nu suntem pregătiţi pentru aceste teste, că, în sfârşit, şcoala românească de azi nu stă chiar aşa de prost. Un gest cu iz patriotic, sau patriotard, depinde cum vrei să ieie lucrurile. Pe de altă parte, există şi voci care de fiecare dată ne pun în faţă aceste rezultate ca fiind singurul diagnostic posibil al şcolii preuniversitare de azi: „analfabetism“ literar şi matematic. Şi asta fiindcă eşantionul supus testării a relevat de fiecare dată, cu mici variaţii, tocmai această neplăcută caracteristică care, explicitată, înseamnă: cultura şcolară de bază e însuşită precar în şcoala gimnazială românească de azi. Există, desigur, şi categoria celor care cred totuşi că elevul român face o bună figură, mai ales în străinătate (ceea ce în parte e adevărat, numai că elevul acesta nu e un „eşantion reprezentativ“!),  însă mai ales atunci când e vorba de cultura cealaltă „academică“. Aş vrea să dau un exemplu pentru a înţelege care-i de fapt diferenţa dintre cultura şcolară de bază şi cultura academică. Voi lua nu un domeniu favorit mie, limba şi literatura română, ci… biologia. Iată în continuare o listă de concepte ce trebuie însuşite de către elevi la orele de biologie, listă întocmită de prof. Ştefan Vlaston,  şi pe baza căreia putem stabili diferenţa: biotop, factori abiotici, biocenoza, ecosistem, biom, apă salmastră, eclozare, poichiloterme, homeoterme, fotosinteză, lanţuri trofice, reţele trofice, categorii trofice, descompunătorii, simbioză, camuflajul, mimetismul, crustacee, polenizare, substanţe organice, germinare, larvă, nutrienţi, graminee, moluşte, virusuri, protozoare, humus, artropode, endemic, angiosperme, acicular, gimnosperme, plancton, canibalism, debit, planarie, relict, submers, troglobionte, troglofile, calcar, fosile, plaur, grind, fitoplancton, zooplancton, detritus, epifite, prehensil, heterotrofă, autotrof, saprofite, agent patogen, protiste, euglenă, pigment clorofilian, hife, miceliu, ruginile, tăciunii, malurile, rizoizi, rizom, cormofite, spongieri, celenterate, cefalopode, artropode, chitină, monotreme, pinipede, placentare, marsupiale, heterotrofe, saprofite. Sunt, dacă numărăm, circa 70 de de asemenea termeni. Şi nu sunt, desigur, toţi! Acum, vă rog să faceţi un scurt exerciţiu şi să vedeţi care dintre aceşti termeni/concepte specifice domeniului fac parte din ceea ce am putea numi cultura de bază a fiecăruia dintre noi, care nu suntem biologi, nu lucrăm adică în domeniul ştiinţelor naturii. Veţi ajunge probabil să selectaţi din această listă cam jumătate din aceste concepte operaţionale, chiar dacă la şcoală le-aţi învăţat pe toate la un moment dat. Or, tocmai această jumătate, rămasă în mintea noastră fiindcă ea are un rol funcţional în viaţa noastră cotidiană, face parte din cultura şcolară de bază. E vorba de termeni precum: ecosistem, eclozare, fotosinteză, lanţuri trofice, simbioză, camuflaj, mimetism, crustacee, polenizare, substanţe organice, germinare, larvă, graminee, moluşte, virusuri, protozoare, artropode, endemic, angiosperme, gimnosperme, plancton, canibalism, fosile, plaur, grind, fitoplancton, zooplancton, saprofite, agent patogen, euglenă, pigment clorofilian, miceliu,  spongieri, celenterate, cefalopode, artropode, marsupiale, heterotrofe, saprofite, adică mai puţin de jumătate din cei inventariaţi de profesorul Ştefan V. Iar dacă-i vom şti şi folosi efectiv în vocabularul nostru pe aceştia, ştiindu-le şi semnificaţia,  se va spune despre noi că am făcut o şcoală bună, chiar una foarte bună!

În rest, la aproape toate disciplinele de studiu, şcoala românească suferă de aceeaşi patologie dramatică: a excesului, a „chinului academic“, a unui soi de „agricultură extensivă“, ceea ce pune serios sub semnul întrebării calitatea şcolii de azi. Elevul de gimnaziu este asaltat cu sute de asemenea termeni, obligat să-i reţină, în condiţiile în care vocabularul unui individ mediu variază în jurul cifrei de 2.000 de cuvinte. Iar această patologie nu se poate desfăşura decât „arzând“ etapele, trecând cu nonşalanţă adică tocmai peste „cultura de bază“, ţintind nu se ştie ce finalităţi utopice (olimpiadele au un rol bine conturat în toată această nebunie!), la care până şi şcoala academică din perioada comunistă renunţase în parte cu vremea.

Ideea de fond ar fi, aşadar, următoarea; dacă am avea urechi de auzit, am înţelege că Testele PISA nu vor să spună nici că suntem inferiori altora, „analfabeţi“ eventual, şi nici să jignească „orgoliul naţional“, sau că nu am avea totuşi zone de performanţă în şcoală. Vor să spună doar că de un timp, cel puţin  de un deceniu, nu mai ştim să ne managerizăm sistemul. Că România a devenit, în educaţie, în bună măsură, o ţară a improvizaţiei, a voluntarismului, a lipsei de responsabilitate, şi, una peste alta, şi a unei incompetenţe crase, mascate sub sloganuri europene!

Adrian COSTACHE

P.S. Cele mai multe „rele“ ale şcolii de azi survin din atitudinea de dispreţ nemăsurată faţă de pedagogia şi psihologia „clasică“. De aici şi flagrantele încălcări de principii elementare: acela al adecvării la şcopuri (pe care le formulăm foarte general, fiind astfel inoperabile!), la particularităţile de vârstă ale copiilor, la conţinuturi specifice etc. Am înlocuit toate acestea cu aşa-zisele competenţe (termenul sună foarte frumos, dar e vădit pretenţios!), ai căror descriptori pe niveluri de învăţământ sunt adesea inaplicabili, tocmai fiindcă vizează „academisme“ de tot soiul. Nu mai aduc în discuţie, încă o dată, lucrul pe care nimeni nu pare a-l auzi, stupizenia absolută a verificării competenţelor de comunicare la bacalaureat, când aceasta trebuie să fie, de fapt, una dintre finalităţile/competenţele dobândite la sfârşitul ciclului de învăţământ obligatoriu, fiindcă aceste competenţe fac parte, sigur, din cultura şcolară de bază.

P.P.S. O mutare a verificării competenţelor de comunicare orală undeva la sfârşitul ciclului obligatoriu ar reorienta dramatic modul de predare-învăţare al câtorva discipline de studiu.