Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » CUM IUBIM LIMBA ROMÂNĂ

CUM IUBIM LIMBA ROMÂNĂ

Avem o limbă frumoasă. Nu o spunem numai noi, ci și alții din afara ei, care o ascultă și sunt captivați de muzica ei, cu sonorități latine, uneori italiene, alteori spaniole. Nu numai frumoasă e limba română, ci și bogată în cuvinte și sensuri, de o rară expresivitate, aptă a exprima o gamă largă de semnificații, de la cele concrete, imediate, ale vieții în întreaga ei diversitate, până la cele abstracte, ale teologiei, filosofiei și poeziei, de la cuvântul dur, plastic și teribil până la cele mai subtile, volatile și inefabile nuanțe. Frumusețea limbii române tocmai în această bogăție și expresivitate constă.

Una dintre probele cele mai elocvente ale frumuseții limbii noastre – poate proba supremă – o reprezintă literatura română. Literatura română „vorbește” pentru limba română și în limba română despre splendoarea expresivă a acesteia, care știe să grăiască despre orice, în doine și balade, proză, poezie, dramaturgie, eseu, filosofie, de la începuturile ei până azi. O limbă care știe să „îmbie”, după cum să și „înjure”, care scrie și spune despre „bube, mucegaiuri și noroi”, dar și despre luceferi, nemurire, iubire și Dumnezeu. Limba română a scris literatura română, după cum și literatura română a edificat, de-a lungul timpului, limba română. De aceea, marii iubitori și creatori ai limbii române se numesc: Heliade-Rădulescu, Alecsandri, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Macedonski, Coșbuc, Goga, Alexei Mateevici, Blaga, Barbu, Arghezi, Rebreanu, Sadoveanu, Iorga, Mircea Eliade, Cioran, Noica, Nichita Stănescu, Grigore Vieru și mulți alții înainte de ei și după ei.

Având o asemenea limbă, trebuie să o iubim și să o respectăm. Și ce formă de respect și de iubire mai mare putem imagina decât preocuparea și faptul de a o vorbi și de a o scrie frumos? Dacă privim în istoria limbii noastre, consemnată în mărturiile memorabile ale cuvântului scris, fie că e vorba de poeziile lui Eminescu, de amintirile și poveștile lui Creangă, de „Criticele” lui Maiorescu, de cărțile în română ale lui Cioran (vezi „Schimbarea la față a României”), de scrierile lui Eliade și eseurile lui Ionescu, de discursurile, interpelările și polemicile parlamentare din perioada antebelică și interbelică, de memorii, jurnale etc., vom constata în complexitatea stilistică și semantică a limbii, în forța ei expresivă, în versatilitatea și diversitatea ei de nuanțe, în farmecul ei estetic și sonoritățile ei fascinante – ca o limbă care se recită, cu ritm, suflet și un puternic suflu interior – o mare iubire față de ea a celor care au gândit-o și au scris-o.

Astăzi, deși avem o zi care îi este dedicată, 31 august, deși îi declarăm iubire și-i organizăm festivități, deși cităm cuvinte frumoase la adresa ei, se pare că totuși nu o iubim îndeajuns. Iar dovada cea mai grăitoare pentru această insuficiență o constituie însăși limba vorbită în public, pe stradă, în tramvai și metrou, în magazine și mall-uri, în instituții, la tribuna Parlamentului, la posturile de televiziune, în analizele, disputele și polemicile politice. Limba română din spațiul public parcurge un declin accentuat, care se manifestă la nivel gramatical, logic, lexical, stilistic și semantic. Limba pe care o vorbesc unii dintre cei de la tribuna politică sau de la televizor (uneori, aceiași) este plină de dezacorduri, articulații ilogice, săracă în termeni și sensuri, plină de elemente paraverbale (ăăă-uri, îiî-uri etc.), minimalistă și rudimentară. Limba entertainmentului autohton – de multe ori, un spectacol degradant, al indecenței și obscenității – este plină de vulgarități și promiscuitate. Limba străzii devine, din ce în ce mai mult, o colecție de formule stereotipe, interjecții, cuvinte vulgare, termeni argotici, din periferia și subteranele lumii autohtone, vocabule barbare și înjurături. Desigur că limba străzii nu trebuie să fie și să sune ca limba Academiei. Dar, înainte, limba străzii era plină de deferență, politețe și bună-cuviință. Politicienii nu trebuie să fie academicieni. Deși, în vremea lui Maiorescu, a lui Ionel Brătianu și a lui Iorga, erau. Ce nivel aveau dezbaterile de pe scena politică și polemicile dintre adversari ideologici ca Maiorescu (conservator) și Spiru Haret (liberal) și ce nivel au astăzi! Vorbim, pe stradă și în planul larg al vieții cotidiene, o limbă din ce în ce mai săracă lexical și semantic, tot mai lipsită de nuanțe, incorectă, plină de erori, automatisme și marote, doldora de interjecții insalubre, populată de termeni vulgari, fără imaginație și fără plăcerea de a o vorbi.

De ce se întâmplă toate acestea? Limba a urmat criza de identitate și declinul societății românești de după 1990 încoace. Viața publică a parcurs în această perioadă un acut proces de degradare în zona relațiilor și valorilor sociale, a atmosferei conviețuirii interumane. Relativizarea valorilor morale, exacerbarea individualismului și egoismului, goana după bani și realizare rapidă, autizarea socială, afirmarea anarhică a personalității și intereselor fiecăruia, corupția – morbul care macină din interior fibra societății și a individului – sunt fenomene care au remodelat lumea românească postdecembristă. Limba română a fost sever influențată de acest vast proces de destructurare și dificilă, dramatică și mult-întârziată reconstrucție. De vreme ce limba exprimă universul interior și aspirațiile individului, de vreme ce ea este, într-un mod esențializat, oglinda societății, era firesc să fie adânc lovită în însăși ființa ei și să suporte transformări dramatice.

Un rol nefast în acest proces îl joacă mass-media, care au devenit, unele dintre ele, de largă popularitate și rating supradimensionat, tribune ale exprimării iliterate și gândirii viciate de lipsa logicii, ale relativismului etic, ale agresivității (verbale și fizice), ale prostului-gust, vulgarității și promiscuității. Prin limba pe care o practică și cultivă, prin programele, umorul și  mondenitățile pe care le difuzează, la un nivel intelectual, etic și estetic scăzut, prin unele dintre „reperele” și „modelele” pe care le promovează, posturile de televiziune, în special, își continuă această operă negativă și profund nocivă.

O altă cauză a declinului limbii trebuie căutată în eșecul școlii de a-și educa elevii așa cum ar trebui, la standardele pe care le-au dezvoltat o frumoasă istorie și tradiție a educației românești. Lipsa unei viziuni unitare, reformatoare, cu bătaie lungă, spre viitor, discontinuitatea actului managerial la vârful învățământului, succesiunea a nenumărați miniștri (o vreme le-am ținut șirul în revista „Tribuna Învățământului”, apoi am renunțat), subordonarea politică și politizarea și altele care țin de calificare și competență au dus la fragmentarea și fărâmițarea reformei, la nenumărate schimbări, reveniri și iar schimbări, la edificări și demolări, într-un proces administrativ incoerent și dăunător, minat de precaritate și instabilitate, ca un chin al lui Sisif extins la dimeniuni naționale. Toate acestea au influențat negativ încrederea publică în școală, soliditatea, substanța și coerența procesului de învățământ, calitatea însăși a educației. Reformele de conținut au afectat materii fundamentale între care istoria, literatura și, desigur, limba română. Studiul limbii române, de pildă, încetează prematur la sfârșitul gimnaziului, lăsându-se liceului statutul de teren (aproape) viran în cultivarea limbii.

Ce e de făcut? Faptul că ne iubim limba nu e suficient. Iubirea față de limbă înseamnă respect și respectul înseamnă iubire. Școala și educația au, și în această  privință, un rol fundamental. Cultivarea limbii române trebuie să devină o prioritate și o constantă a actului educațional, extinsă în liceu și – foarte important! – în universitate. Responsabilizarea mass-media cu privire la conținutul programelor difuzate și la limba vorbită în cadrul lor, crearea unor programe speciale de educație lingvistică, dar nu scolastice, plicticoase și obositoare, ci creative, inteligente, pline de vervă – sunt alte posibile idei care își așteaptă inițiatorii. Creșterea preocupării fiecăruia pentru ce și cum vorbește ar ajuta, de asemenea, foarte mult în acest proces dificil. În preocuparea pentru limba noastră, un „fagure de miere” cam amar astăzi, ar intra și refuzul unor termeni, expresii sau formule găunoase, nepreluarea lor automată în limbajul propriu, în baza unei abordări critice și selective a limbii. Reabilitarea limbii române în conștiința vorbitorilor și vorbirea publică ar trebui, în același sens, să constituie obiectul unor programe și campanii de educare și conștientizare desfășurate de instituțiile statului, de ministerul educației, de Institutul Limbii Române (pentru că, în mod lăudabil, există și un astfel de institut). Multe s-ar putea face, dacă ne iubim limba și dacă, așa cum spunem, suntem mândri de ea. Boierul și poetul Ienăchiță Văcărescu lăsa moștenire urmașilor lui Văcărești și nouă, tuturor, „creșterea limbii românești și-a patriei cinstire”! Noi ce facem cu un asemenea legat spiritual, moral și național, ce facem cu limba română și cu cinstirea patriei? Să nu uităm că limba ne definește ca indivizi și ca națiune, că limba exprimă identitatea noastră profundă, este „patria” în care existăm, trăim și visăm, cum spunea unul dintre corifeii ei. Să ne iubim limba, vorbind-o frumos!

Sorin IVAN