Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Cum ne comportăm cu copiii cu cerințe educaționale speciale?

Cum ne comportăm cu copiii cu cerințe educaționale speciale?

„Clase foarte numeroase, birocrație exagerată, cerințe fără sfârșit… îmi lipsea doar el în clasă!“ De câte ori nu gândim așa atunci când auzim de un copil cu cerințe educaționale speciale? Este greșit? Nu, este uman. Nu suntem pregătiți pentru așa ceva, nu știm cum să ne comportăm, ni se cere mereu performanță și iar performanță. Cum să facem performanță cu CES?

De multe ori, prinși în probleme cotidiene, uităm ceea ce ne învață Lee Iacocca: „Într-o societate complet rațională, cei mai buni dintre noi ar trebui să își dorească să devină profesori, iar restul ar trebui să se mulțumească cu ceva mai puțin, deoarece procesul de a transmite cultura de la o generație la alta ar trebui să fie cea mai mare onoare și cea mai mare responsabilitate pe care cineva ar putea să o aibă vreodată“. E ușor să faci performanță într-o clasă sau școală unde ai doar elevi ascultători. Asta nu înseamnă că ești un profesor bun, înseamnă că ai canalizat bine capacitatea elevilor tăi. Un profesor bun este acela care poate face performanță acolo unde pare imposibil, care este capabil să găsească metoda bună și să transmită dorința și interesul acolo unde ele lipsesc.

Ce înseamnă de fapt CES, cum am putea educa și lucra cu acești copii?

Copiii cu cerințe educaționale speciale au existat mereu în școli: aveți prezent în minte acel elev care nu stă jos în bancă, nu tace, nu scrie, vorbește încontinuu? Sau de acel copil care ajunge la liceu fără să știe calcule simple de matematică? Sau de acel elev care nu reușește să scrie sau să citească corect? Sau de acel elev foarte inteligent, dar obraznic și prost educat? Sau… să continui? Ei, aceștia sunt copiii CES, mai bine spus o parte din ei. ADHD, dicalculia, dislesia, Asperger (autismul înalt funcțional), autism, disortografia, disgrafia etc. Au fost mereu prezente în școli, doar că nu aveau un nume. Acești copii au terminat o școală în ciuda faptului că noi nu eram pregătiți pentru ei, nu știam de ce se comportă așa sau cum să ne comportăm cu ei. Și noi, și ei am făcut cum am știut mai bine. Dar acești copii merită mai mult, merită să învățăm să îi cunoaștem, să le oferim o educație pe măsura lor, adaptată lor. Merită să fie mai mult decât un număr, un copil-problemă sau, și mai rău, să nu fie acceptat la o școală de masă.

O strategie la îndemâna tuturor ar fi să anticipăm ceea ce urmează să se întâmple, să anunțăm fiecare schimbare și să motivăm de ce, să facem un orar viziv și o planșă cu regulile care trebuie respectate la școală. Este un pic de lucru, știu. Dar nu imposibil. Așa cum până în 1989 la prima oră cântam imnul, putem face un obicei ca la prima oră să repetăm împreună regulile și ceea ce urmează să se întâmple pe parcursul zilei. Sigur, putem spune că nu e treaba noastră, nu suntem diriginți la acea clasă. Întrebarea este: oare trebuie să fim diriginți ca să facem asta? Nu suntem toți profesori?

Copiii CES extrem de inteligenți sau cu un nivel cognitiv scăzut au constituit întotdeauna o sfidare pentru școala de la care profesorii nu se mai pot sustrage. Conform celor mai optimiste sondaje, CES reprezintă o parte de aproximativ 5% din populație, iar numărul lor este în continuă creștere. Doar o colaborare strânsă între școală-familie-specialiști poate duce la o integrare a acestora în mod real și la asigurarea unei educații adecvate, asigurând un climat oportun tuturor în sala de curs.

Și acum să vorbim despre preferatul meu: copilul autistic. De ce este preferatul meu? Pentru că ascunde înăuntrul său o lume, un univers despre care, dacă suntem suficient de norocoși, ne lasă să învățăm câte ceva.

Prima imagine care ne vine în minte atunci când ne referim la autism, este aceea a copilului care urlă, se dă cu capul de pereți, se tăvălește pe jos. Groaznic, nu? Ei, nu este chiar așa. Poate este important de ținut minte că toți elevii CES nu vor altceva decât să fie acceptați așa cum sunt.

Revenind la copilul autistic, trebuie să știm că autismul nu este o boală, deci nu are un tratament. Autismul este o disfuncționalitate a unei anumite părți a creierului și se ameliorează sau se ține sub control prin diverse terapii comportamentale. Cea mai cunoscută este ABA.

Există foarte multe forme: de la grav (însoțit de retard mental sau lipsa capacității de a vorbi) până la Asperger (puțin evident, verbal, cu o inteligență uimitoare). Pare complicat, nu?

Nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte. Trebuie doar să învățăm să recunoaștem semnalele pentru a putea preda în mod eficient și liniștit. Copilul autistic este foarte anxios, iar acest fapt provoacă crizele de furie. Cum nu reușesc (sau nu știu cum) să își controleze sentimentele (furie, bucurie)  poate fi provocator și, aparent, ingestibil.  Le este frică de sunete ascuțite (sunetul clopoțelului, al ambulanței, un zgomot pe care el nu îl poate identifica), confuzia din timpul pauzelor  putându-le crea mari probleme. Datorită faptului că au simțurile (auz, văz, miros) foarte dezvoltate, reușesc să identifice lucruri care pentru noi nu au nicio importantă. Există cazuri în care copilului îi este foarte frică de uragane. Doar gândul la acestea îl face să devină agitat. De fiecare dată când afară este vânt sau plouă, încearcă un sentiment de frică excesivă, iar de aici până la furie mai este doar un pas. Sunetul ambulanței le provoacă teamă că s-ar putea întâmpla ceva rău  etc. Și atunci noi ce facem când vedem că elevul se agită peste măsură? Păstrăm un ton liniștit  și îl invităm să ne urmărească. Dacă noi, ca profesori, ne agităm, înseamnă că și elevul are motiv să se agite, dar dacă ne vede că noi suntem calmi, liniștiți, zâmbitori, înseamnă că nu are niciun motiv să se agite.

Îl asigurăm că, atunci când există un pericol, îl avertizăm noi și ne asigurăm că nu i se va întâmplă nimic rău. Pare banal, nu? Pentru acești copii este însă un lucru esențial. Niciodată acești copii nu se enervează fără motiv.

Ce altceva am mai putea ști despre ei? Sunt lenți în rezolvarea exercițiilor sau atunci când scriu după dictare, ceea ce le poate crea un mare disconfort. Putem proceda în următorul fel: scriem la tablă doar schema și îi învățăm să scrie și ei doar ceea ce noi scriem pe tablă. Toți ceilalți pot scrie dezoltarea schemei după dictare. Este important să scriem cu litere de tipar. Copilul autistic nu reușește să descifreze scrisul cursiv (care diferă mult de la persoană la persoană) și este un mare ajutor să aibă același model la toare orele.  La fel se întâmplă și în cazul copiilor dislexici. Un mare-mare ajutor în procesul de predare-învățare sunt imaginile și exprimarea în fraze scurte.  Copiii autistici gândesc în imagini, cuvintele pentru ei sunt fără sens. Lipsa acută a imaginației îi fac să nu înțeleagă nimic dintr-o idee/ concept pe care noi o expunem. Acest lucru duce la pierderea interesului față de lecție, față de profesor și față de elevi. Același lucru se întâmplă și în cazul în care folosim fraze prea lungi. La un moment dat pierd, interesul și se plictisesc. Fiind ușor distraibili, riscăm să „îi pierdem“.  Consecința? O refugiere într-o lume a lor, o lume pe care reușesc să o înțeleagă și care îi relaxează. Nu întâmplător, aproape toți copiii afectați de autism adoră benzile desenate. Conțin o poveste expusă în imagini și fraze scurte.    Nu cred că este foarte greu ca atunci când predăm să folosim imagini din cărți sau din mass-media pentru a explica ceea ce dorim să transmitem. Ce spuneți? Încercăm?

Există un aspect al autismului destul de greu de acceptat, în special că venim după o perioadă a istoriei în care elevul trebuie să stea în bancă și să tacă, arătând respect și apreciere pentru profesor. A doua parte e chiar normală, aș putea spune. Doar că elevul autistic nu empatizează, nu știe să „citească“ sentimentele de pe fața cuiva, nu recunoaște autoritatea adultului, nu acceptă cuvântul  „nu“ drept răspuns, nu înțelege glumele, nu înțelege modurile de a spune proverbele, luând tot ceea ce spunem drept adevăr (de exemplu: „Unde nu-i cap, vai de picioare“, el se v-a uita crezând că cineva este într-adevăr fără cap), nu știu să tacă! În schimb copiază, copiază tot ce aud și tot ce văd. E o singură problemă în acest lucru: nu întotdeauna tempistica este bună. De exemplu, dacă aude la un coleg în pauză o expresie urâtă, putem avea surpriza ca în timpul orei, într-o situație pe care el o consideră similară, să i-o adreseze profesorului. Ne-am putea enerva, nu? Mai bine îi explicăm că nu era nici momentul, nici persoana corectă. Dacă ne enervăm, s-ar putea să folosească acestă expresie ca să ne enerveze atunci când vrea să suferim și noi ca și el, iar dacă râdem va înțelege că e ceva bun și va continuă să facă la fel.

Sigur, nu este ușor să ai 29 elevi + unu autistic. Dar nici imposibil. Trebuie doar să plecăm de la premisa că sunt toți copii/adolescenți, iar noi suntem capabili să înfruntăm situația. Pentru că,  știți ceva?, faptul că noi îi respingem sau evităm să îi avem în clasă vine tot din cauza fricii. Vă sună cunoscut? La ultimul seminar internațional despre autism la care am participat, o renumită doctoriță specialistă în autism ne-a spus: „Dacă vrem să fim sinceri cu noi înșine, am recunoaște că toți suntem un pic autiști!“ Noi: #@^$“, comentarii și iar comentarii. Apoi doctorița a continuat: Câți dintre noi nu evităm o viață socială căutând mereu scuze și ascunzându-ne în spatele rețelelor de socializare? De câte ori nu ați fost la medic și nu ați înțeles nimic din ceea ce spunea, deoarece vorbea în simboluri? Sau de câte ori nu v-ați rătăcit, conducând după indicatoarele stradale? Sau de câte ori, din cauza fricii, nu ajungem să respingem o persoană sau o idee? Avea dreptate, este exact așa. Lipsa dorinței de socializare, evitarea contactului vizual, folosirea simbolurilor, haosul mental transcris în haos comportamental sau necontrolarea adecvată a emoțiilor sunt principalele caracteristici ale autismului. Și atunci va întreb și eu, suntem chiar așa de diferiți NOI și EI ?

Ca profesori, trebuie să găsim singuri propria stragie de a lucra cu aceșți copii. Însă suntem obligați să învățăm să îi cunoaștem, să cunoaștem principalele caracteristici, să redevenim elevi. Pentru că nimic nu este mai periculos decât un profesor care se crede expert, care crede că nu mai are nimic de învățat.

Dar să revenim. Ce altceva ne-ar putea ajuta să cunoaștem acești copii? Familia. Vorbind cu familia și având o colaborare strânsă, putem obține detalii importante: sunt, de exemplu, cazuri de copii care intră în criză atunci când îi strigi pe nume, sau sunt copii cărora nu le place să fie atinși, sau care sunt prea afectuoși. În general, ei nu conștientizează pericolele, motiv pentru care ar fi indicat să intre în școală și să iasă de la școală cu 10 min. după/înaintea celorlați. Se evită în acest fel confuzia generală care poate fi extrem de periculoasă. La fel, în timpul pauzelor, ar fi indicat să existe o sală unde ei să poată sta în liniște și siguranță.

Colaborarea cu familia este foarte importantă deoarece  orice informație, aparent banală, ne poate ajuta în elaborarea unei strategii reale și utile de predare-învățare. Din păcate, de multe ori, dar nu întotdeauna, de necolaborarea părințiilor. Este ușor de înțeles. La un moment dat din viața lor, un doctor le-a spus că tot ceea ce au ei mai valoros și mai de preț este autistic. Amestecul de teamă, rușine, autoînvinovățirea, neștiința îi fac să devină necolaboratori și, uneori, agresivi verbal sau recalcitranți. Și atunci ce facem? Citim și recitim, vorbim cu copilul și împreună construim o strategie. O strategie simplă și ușor de pus în practică, o strategie comună pentru toți profesorii care predau la clasă, implicând toți elevii din clasă. Plecând de la reguli și explicația a ceea ce urmează să se întâmple până la recompense. Da, da. Recompense. Copiii afectați de autism, la fel ca și cei cu ADHD, plusdotați sau Asperger „funcționează“ foarte bine pe baza sistemului faptă – recompensă.

Nu în cele din urmă, amintiți-vă fraza filosofului Bernhard Bueb: „NICIUN COPIL NU E PIERDUT DACĂ ARE UN PROFESOR CARE CREDE ÎN EL!“

Anca GHETI