Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Cum (nu) ne‑am ales manualul!

Cum (nu) ne‑am ales manualul!

S‑a scris mult în ultimii ani despre manualele şcolare. Tema a fost de la început un subiect de dispută, căci manualele aşa‑zis alternative au zdruncinat sistemul de dependenţă al unei părţi a corpului profesoral, deşi, în principiu, manualele s‑au adresat, întotdeauna, în primul rând, elevilor. Evident că pentru a se realiza o optimă folosinţă a acestora, profesorul e determinat să cunoască manualul, să observe filosofia acestuia, dacă manualul are o filosofie, să realizeze categoria de elevi către care se adresează. Ultima caracteristică a unui manual este adesea trecută cu vederea, aşa cum observam în însemnările din numărul trecut al revistei. De pildă, foarte puţină lume caută în variantele de manual să identifice faptul că un manual ar fi mai potrivit elevului din mediul rural, care, deşi studiază după aceeaşi programă şi susţine aceleaşi examene naţionale, are totuşi o altă experienţă cognitivă, culturală şi de viaţă decât cel din mediul urban. Manualele „europene“, cum se autodenumesc unele (nu‑mi este foarte clar ce înseamnă un „manual european“!), îmbrăţişate cu ardoare de profesori entuziaşti, nu par a se potrivi elevului din rural, deşi, recunosc, nu există încă un feedback semnificativ…

Cred că este clar că manualul nu are nicio vină în toată această poveste, naraţiunea implicată în această situaţie fiind aceea pe care am numit‑o cândva „cultura“ alegerii manualului. Din această cultură face parte firesc şi modul în care instituţiile implicate dau informaţiile necesare. Un element de confuzie este de pildă însoţit de punctajul/clasamentul obţinut de manualele participante la licitaţie… Nu este nici acum clar dacă aceste punctaje trebuie să însoţească elemente de informare primară a profesorului. Ba, mai mult, reprezentantul unei edituri îmi spunea recent că a consemna pe un manual că a fost casat al doilea sau al treilea din 10 ar fi interzis prin nu ştiu ce prevedere din caietul de sarcini al licitaţiei. Nu pot decât să fiu surprins de‑o asemenea înţelegere a lucrurilor.

Aşadar, avem probleme chiar de la informaţia primară care însoţeşte „cultura“ alegerii manualului şcolar, şi această realitate a ieşit în evidenţă şi anul acesta cu pregnanţă. Mai mult, nici măcar autorii manualelor (cel puţin la unele discipline lucrurile au stat astfel!) nu au fost pomeniţi în lista cu manuale aprobate, trimisă de MEN/inspectorate, ca şi cum o instanţă impersonală s‑ar fi aflat în spatele realizării unui asemenea proiect. Veţi spune poate că acestea sunt nişte detalii neînsemnate şi că dacă vrei să te informezi, faci eforturi şi te informezi pur şi simplu. În realitate, toate aceste detalii fac parte dintr‑o elementară nevoie de a alege corect şi ele trebuie date de organismele implicate, inclusiv MEN. Pentru că, detalii sau nu, ele pot conta în modul în care s‑a făcut/nu s‑a făcut alegerea.

„Eu am avut (la îndemână) manualul X şi de la alte trei edituri, îmi răspunde un profesor de română la un sondaj organizat pe o reţea de socializare… L‑am analizat şi l‑am prezentat în catedră. Opinia celorlalţi doi profesori, inclusiv a şefei de catedră, a fost că primul manual nu era destul de cuprinzător şi destul de colorat. (Au existat) şi alte câteva detalii neconvenabile, de exemplu scăpări de tipar sau utilitatea unor secvenţe… S‑a reproşat că în cazul verbului nu sunt evidenţiate suficient elementele de structură ale acestuia…“

Se poate spune că în cazul de faţă, relatat mai sus, lucrurile au fost făcute cu o anume seriozitate. Sigur, te poţi întreba ce înseamnă un „manual cuprinzător“, dar neexistind o explicaţie de la cei care au folosit sintagma, nu poţi decât să speculezi. Să depăşească adică programa?!… Aşa ceva nu prea e posibil!… Să conţină mai multe exerciţii ?!… Poate!

Dacă lucrurile stau chiar aşa, înseamnă că la această şcoală problemele de aglomerare a elevului nu există!… Se poate însă specula şi altfel; se poate spune câte ceva despre profilul profesorului de azi al cărui model de învăţare rămâne în bună măsură cantonat în formula: „Să‑i dăm elevului cât mai mult, eventual aproape cât ştiu eu ca profesor, pentru a rămâne până la urmă cu câte ceva!“. Această ultimă speculaţie face parte din ceea ce am numit cândva patologiile profesorului (profesorului tânăr, de obicei!) care n‑a reuşit încă să separe propria formaţie ştiinţifică şi proesională de ceea ce trebuie să realizeze ca profesor. „Ştiinţa“ profesorului este evident mai cuprinzătoare decât are nevoie acesta pentru a fi profesor. Ideea este că el, în calitate de profesionist al educaţiei, trebuie să identifice datele esenţiale şi să dea elevului ceea ce înseamnă pentru el cunoştinţele de bază, cunoştinţele fără de care elevul n‑ar putea progresa. N‑aş vrea să fac din această ultimă observaţie un reper „pedagogic“, dar îi invit totuşi pe cei care se iau în serios să reflecteze mai mult asupra patologiei la care m‑am oprit…

Dar dacă această consemnare de pe o reţea de socializare pare a fi în ordine, finalul aceleiaşi consemnări ne dă cumva peste cap: „După ce am făcut prezentarea cărţii, ne spune profesul în cauză, mi‑am dat seama că, de fapt, eu nu mai am niciun cuvânt de spus. Comanda s‑a făcut de către şefa de catedră pentru toate cele trei clase a V‑a. Nu a putut hotărî fiecare profesor în parte“.

Aşadar, până la urmă, în acest caz, cum (ne‑am ales) a fost ales manualul?!…

Într‑un alt răspuns la chestionar, un alt profesor ne explică, cu referire la criteriile alegerii: „Păi, au avut în vedere programa, varietatea exerciţiilor atât pentru elevi slabi, cât şi foarte buni. Modul de aşezare în pagină a contat şi el, ca şi claritatea informaţiei. Alt criteriu a fost cel referitor la adaptarea la particularităţile de vârstă, dar şi calitatea informaţiei. În general, colegii ştiu profilul editurilor. Sau calitatea manualelor, auxiliarelor“.

Din nou avem un răspuns care atestă prezenţa multor elemente ale unei „culturi“ a alegerii manualului. Este interesantă mai ales observaţia care aduce în discuţie „adaptarea la particularităţile de vârstă“ ale elevului, ceea ce induce de la început ideea existenţei unor manuale mai simple, mai sistematizate în analogie/opoziţie cu o altă categorie de manuale stufoase, a căror organizare suferă uneori. Dar şi aici apare un element de „tradiţie“ care ridică serioase semne de întrebare. Cu toate că noile manuale sunt construite pe baza unor noi programe, o anume inerţie pare a fi funcţionat, destule cazuri fiind într‑o manieră dramatică. „În general, colegii ştiu profilul (?!…) editurilor. Sau calitatea manualelor, auxiliarelor (?!…)“. E un fel de spune ceva de genul ce să ne mai obosim să vedem toate ofertele, poate nici nu le putem accesa. Am folosit până acum manualele de la o anume editură, mergem mai departe, chiar dacă poate uneori au fost şi nemulţumiri… Sau chiar dacă autorii sunt alţii!

Mai curioase sunt situaţii precum cele din în Judeţul X. (Nu dăm numele judeţului, pentru că în lipsa unei anchete publicistice serioase, nu dorim să stârnim bănuieli nejustificate!). Dar, în judeţul în cauză, în toate şcolile din oraşul de reşedinţă s‑a comandat in corpore (prin ceea ce pare a fi elementul‑cheie în „cultura“ manualului – şeful catedră) acelaşi manual, o singură variantă de manual cu alte cuvinte, aparţinând, fireşte, unei singure edituri. Am încercat să aflu cum de s‑a ajuns aici şi lucruri par a‑şi avea o parte din explicaţie în prezenţa unui argument care te poate lăsa cu… gura căscată. De pildă, la consfătuirile din septembrie, inspectoarea de română din judeţ a recomandat comandarea unui singur manual de către şcoli pentru a avea un… element comun pentru olimpiade şi alte concursuri. Dacă informaţia este corectă, ea conţine în sine un element de halucinaţie didactică prin această condiţionare a olimpiadelor, concursurilor de existenţa unui singur manual. Pe de altă parte, paradoxal, judeţul în cauză pare a pleda astfel, indirect e adevărat, prin acţiunea „grijulie“ a inspectoarei în cauză pentru existenţa manulului unic!…

Adrian COSTACHE

P.S. Încă o dată: Cum ne‑a ales/nu ne‑am ales manualul?!… Întrebare nu doar retorică, fiindcă o parte din ceea ce presupune imaginea corpului profesoral din România de azi se poate regăsi şi în răspunsul dat la această întrebare. De aceea vom reveni.