Socialize

Facebook
Home » Reforma » Opinii si comentarii » Dascălul – suflet şi conştiinţă

Dascălul – suflet şi conştiinţă

„Fără educaţie, ce este omul?
Un splendid sclav, un sălbatic al raţiunii.“ (JOSEPH ADDISON)


Astăzi, toate s-au schimbat. Numai oamenii buni, vrednici şi cu sufletul mare, cu dragoste de copii şi de meseria aleasă, conştienţi de rolul lor în societate aşa au rămas şi aşa vor rămâne; măcar să zică lumea,
cine ce-o zice!

Între aceştia, educatoarea, învăţătorul şi profesorul, sub singurul nume – DASCĂLUL (sau EDUCATORUL).

Ce nume potrivite pentru o îndatorire atât de sfântă!

Oricare dintre noi, dacă vom privi cu bunăvoinţă şi atenţie, vom constata că ascundem în fiinţele noastre bucăţele din fiinţa dascălilor noştri.

Existenţa dascălului se găseşte în suma existenţelor fragile pe care le cultivă şi le îndrumă, în scopul şi slava cunoaşterii şi a creşterii întru spirit înalt, ale ucenicilor săi.

Orice meserie: bucătar, croitor, constructor, agricultor etc. contribuie la bunul mers al societăţii. Dar, parcă (nu că sunt eu profesor), cea de dascăl (pedagog) – omul care luminează cu migală şi dragoste mintea copiilor, le modelează personalitatea, îi învaţă să devină buni, drepţi, cinstiţi, fiind la rândul lor un exemplu în aceste privinţe – se distinge între toate.

Deseori, năpăstuiţi de soartă, cu salarii modice, supuşi mizeriilor mărunte sau mai mari ale vieţii cotidiene, oamenii catedrei, categorisiţi multă vreme drept „neproductivi“, nu şi-au abandonat misiunea lor nobilă, nu şi-au schimbat profesia. Au ales să slujească școala, să aprindă în mințile și sufletele copiilor și ale tinerilor torța cunoașterii și a adevărului. Sunt săraci și, totodată, neînchipuit de bogați. Sunt de multe ori triști, dar nespus de fericiți. Fericiți de reușitele actualilor și foștilor elevi și îmbogățiți de recunoștința exprimată simplu și profund: „Mulţumesc, domnule profesor! Fără dumneavoastră n-aş fi fost ceea ce sunt“.

Efortul lor durabil şi constant, strădania lor la catedră, pe durata a câtorva decenii, devin perene, chiar dacă memoria reţine, de multe ori, doar câteva nume concrete.

Dincolo de dezideratul obştii, al societăţii, al unor părinţi, dincolo de oprelişti şi suspiciuni, dascălul născut, iar nu făcut devine, prin elevii săi, biruitor. Da. Este şi el om, cu toate păcatele şi nevoile materiale. Dar tălpile lui ating ŢĂRÂNA, mintea scrutează DEPARTELE, iar sufletul său se adapă din părinţi, din bunici, din faptele străbunilor.

Zecile de generaţii pe care le are de partea sa, multe din ele de aur, îl fac să se simtă victorios în truda sa de decenii la catedră.

În contextul schimbărilor rapide ce au loc în societatea noastră, dascălul român, fie că trăieşte în marile ori micile centre urbane, fie în cele mai mici cătune ale ţării, este nevoit să-şi adecveze prestaţia didactică la noul spirit al veacului şi să-şi stabilească cele mai potrivite strategii de acţiune, privind spre viitor.

Dascălul este fiinţa nevoită să progreseze mereu, să-şi menţină trează curiozitatea spirituală, să fie foarte atent la demersul educativ pe care-l practică. El nu doar se integrează în timpul său, ci îl depăşeşte, căci el este cel chemat să pregătească şcolarii de astăzi ca indivizi care îşi vor trăi maturitatea în lumea de mâine.

Dascălul este acela care caută, găseşte şi nu se mulţumeşte cu atât. El deschide noi drumuri, modelează suflete, seamănă înţelepciune şi dragoste, risipindu-se în fiecare din elevii săi, pentru ca apoi să se recunoască în reuşitele şi zâmbetele lor.

Elevii descoperă, odată cu magistrul lor, lumina fascinantă a cărţii, a culturii. Încep cu desluşirea tainelor alfabetului, învaţă să scrie şi să socotească, compară fenomene, trag concluzii şi merg, din aproape în aproape, până la teoria relativităţii, acumulând învăţăminte preţioase. Învaţă să preţuiască munca (suprema valoare la care ar trebui să ne raportăm) şi să îşi însuşească noi noţiuni: onoare, patrie, demnitate, bunătate, pe care apoi le transformă în deprinderi, în coduri de conduită. „Formaţi caractere!“, îndruma regele CAROL I.

Profesia de dascăl le dă acestora sens existenţei lor. Ei ştiu că o lumânare nu pierde nimic dacă aprinde o altă lumânare.

Bucuria reuşitei dascălului va fi mereu vie. Secretul ei este simplu: armonia dascăl-elev, cheltuială mare de energie, de răbdare, dragoste multă faţă de elevi, capacitatea mentorului de a transmite esenţialul obiectului pe care-l predă şi puterea de a stimula şi disciplina discipolii. La rândul lor, aceştia au un suflet ales, o simţire adâncă şi o contribuţie esenţială în realizarea frumuseţii unei ore de clasă.

Dascălii, aceşti părinţi spirituali ai elevilor, sunt simbolul înţelepciunii, dăruirii şi tenacităţii. Ei sunt cei care desţelenesc ogorul cunoaşterii şi aruncă sămânţa în pământul roditor destinat instruirii şi educării elevilor, lăudând, certând şi pedepsind, iubind şi muştruluind cu blândeţe, mângâind şi împăcând, ori de câte ori este cazul, învăţând fără osteneală, şlefuind suflete şi construind caractere, pregătindu-i astfel pentru o viaţă frumoasă.

Toţi cei care au trecut prin şcoală, muncind cu seriozitate, au suficiente motive pentru a aprecia cum se cuvine pe cei ce le-au fost mentori şi care şi-au pus în slujba învăţământului puterile şi nădejdile pentru calitate şi reuşită, pentru obţinerea unor rezultate de excepţie de către elevii lor.

Singura răsplată pe care putem să le-o oferim, alături de recunoştinţa noastră, este aceea de a căuta, în permanenţă, să fim noi înşine, cei în care au investit atâta încredere.

Acum şi oricând, tuturor dascălilor, respectul nostru profund şi curat!

Prof. Dumitru V. APOSTOLACHE