Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » De ce au profesorii salarii mici?

De ce au profesorii salarii mici?

1 pag 7Dacă aș fi un umorist cinic, aș răspunde: „Fiindcă nu le au mari!” Un post de televiziune a lansat întrebarea abisală din titlu fără a avea pretenția că va putea da un răspuns definitiv și categoric. Cu o asemenea temă nu se poate glumi niciodată, fiind vorba de o categorie socio-profesională importantă a națiunii. Profesorii sunt coloana vertebrală a educației, sunt formatorii generațiilor care vin și este esențială poziția lor în ierarhia socială. Sau așa ar trebui să fie. Din nefericire, prin salarizare sunt mai la urmă și din această ecuație rezultă câteva consecințe dramatice.

Din perspectivă istorică, se naște întrebarea naturală și corelativă: Când au avut profesorii români salarii mari? După toate semnele, în perioada interbelică dascălii au fost plătiți decent, iar cifrele lor erau comparabile cu ale altor categorii: magistrați, militari ș.a. Ce s-a întâmplat după război știm cu toții în linii generale. Este de tristă amintire delimitarea netă care se făcea în epoca totalitară, în „obsedantul deceniu” și chiar mai târziu, între muncitori, țărani și intelectuali, cu favorizarea oficială a primilor și marginalizarea ultimilor în temeiul unei ideologii dogmatice, sectare, discreționare. Timp de 70 de ani salariile profesorilor au rămas modice dacă luăm în considerație masa compactă a celor mulți, și nu vârfurile.

Este interesant să observăm că percepția publică și literatura beletristică deopotrivă s-au focalizat pe două atitudini față de slujitorii școlii: una satirică, dură, categorică, având ca prototip malefic pe „domnul Vucea”, al lui B.Șt. Delavrancea; cealaltă, cald-sentimentală și comprehensivă, avându-l ca exponent pe „domnul Trandafir”, al lui Mihail Sadoveanu, devenit simbol național. Între acești doi poli se pot înscrie alte poziții, nuanțate și expresive, detectabile în „Parada dascălilor”, de Anton Holban, ori în romanul distinsului nostru contemporan Adrian Costache, „Trilogia de la Sf. Sava”, apărut în anii din urmă. Literatura de ficțiune de ieri și de azi, e drept, nu se ocupă de salarizarea profesorului, ci de proiecția acestuia într-o lumină crudă, demistificatoare, ori antitetică, romanțată, caldă și duioasă.
Fiecare profesor așteaptă de la societate recunoștință pentru apostolatul său, care implică devotament, dăruire, competență, omenie. Inclusiv recunoștință pecuniară: un salariu demn și la bătrânețe o pensie liniștitoare. Nu are parte – vai! – nici de una, nici de alta. Lăsând deoparte trecutul istoric, este nevoie să ne întrebăm de ce s-a degradat într-atât condiția profesorului în ultimii 25 de ani? (Folosim termenul generic profesor pentru a se înțelege întregul personal didactic al preuniversitarului.) După Revoluția din Decembrie 1989 speranțele dascălilor au fost uriașe și așteptările lor pe măsura momentului. Societatea în întregul ei a crezut că se va pogorî belșugul pe pământ și că toate umilințele și insatisfacțiile de până atunci vor deveni amintire. N-a fost să fie! Ba dimpotrivă, o cruntă dezamăgire am trăit cu toții pe mai toate planurile vieții economico-sociale, în zona politicului, culturii, învățământului, mentalităților. Marea problemă au reprezentat-o prăbușirea industriei, agriculturii, transporturilor, inflația, șomajul, degringolada populației. O legislație fluidă, vulnerabilă, repede schim­bătoare, instabilitatea financiară, corupția și furtul de proporții înfricoșătoare au ucis mugurii speranței. După ani de tergiversări și derapaje multiple, s-a născut – în cazne grele – așa-zisa lege unică a salarizării, care de la început a iscat controverse și lupte fratricide și care nu s-a dovedit deloc unică. Unele categorii sociale au fost privilegiate, beneficiind de legi speciale de salarizare, altele au rămas în coada clasamentului națio­nal, unde se află și astăzi. Exemplul cel mai elocvent este tocmai acela al cadrelor didactice. Recent a fost lansată ideea unei alte legi unice de salarizare, care să repare injustițiile de până acum. Vom trăi și vom vedea minunea.
Cârcotașii de profesie (de care nu ducem lipsă) se întreabă cu siguranță: De ce au nevoie cadrele didactice de salarii mai bune? Încă nu este perimat argumentul importanței sociale a muncii lor fiindcă, dacă educație nu e, nimic nu e. În același context argumentativ, este vorba de demnitate profesională, recunoscută și răsplătită ca atare, de nevoia unui trai decent, de șansa studiului aprofundat în țară ori peste hotare, a călătoriilor de studii, a vacanțelor active, a împrospătării forței vitale. Cu profesori săraci și obosiți nu se poate face performanță. Câtă dezamăgire există în cancelariile noastre? Cine poate măsura cu precizie?
Am încercat de-a lungul anilor să înțeleg atitudinea colegilor mei față de învățământ și mai ales filozofia lor de viață. De ce vin la școală, care este motivația lor interioară? Niciun profesor nu invocă salarizarea, iar dacă ar face-o, ar trece drept o glumă. Unii vin din inerție profesională, fiind prea târziu pentru a începe altceva. Alții aduc pe bună dreptate argumentul contactului afectiv și relației speciale cu elevii; alții vin fără bucurie, din obligație și pentru a-și putea ține la școală copiii mici – când vor crește, vor mai vedea; există și cadre didactice în tranziție: câțiva ani în învățământ, apoi prin Europa în căutarea unei slujbe mai bine plătite.
Cum miracole nu se pot produce în plan macro-economic, este posibil ca salariile cadrelor didactice să rămână modeste încă mulți ani de aici înainte. Așteptăm clipa adevăratului reviriment al țării, pe toate planurile, pentru a putea spera.

Teodor PRACSIU

Așteptăm la redacție materiale (educație, didactică, pedagogie, reformă, cultură, societate, opinii etc.) pentru a le publica în revista tipărită și pe site-ul revistei „Tribuna învățământului”.
Email: tribuna@megapress.ro