Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » DE CE AVEM NEVOIE DE ISTORIE ÎN ȘCOALĂ?

DE CE AVEM NEVOIE DE ISTORIE ÎN ȘCOALĂ?

 Pentru o lungă perioadă de timp, un respectabil coleg, profesor de istorie într-un oraș dunărean, a lansat în paginile acestei reviste nenumărate puncte de vedere mai mult sau mai puțin critice privind istoria și predarea sa în școala românească de astăzi.  Acestea sunt, desigur, expresia unei dezbateri ce se desfășoară mai mult la firul ierbii decât la nivelul academic și științific, cu privire la menirea, studiul, cunoaşterea şi popularizarea istoriei, atât cea națională, cât și cea europeană. Pentru că cele două din urmă niveluri nu pot fi disociate, indiferent cât de mult doresc unii și alții să se schimbă parcursul european al României, lucru sesizat în mod vădit în ultima perioadă.

Stimulat de participarea la câteva reuniuni naționale și internaționale în ultima perioadă, ca și de apariția unor lucrări noi, absolut provocatoare, aparținând unor specialiști reputați – Ioan Aurel Pop, Lucian Boia, Răzvan Theodorescu și alții –, m-am decis să mi exprim punctul de vedere în această problemă, care cred că, în fapt, afectează pe toți dascălii de istorie.

Istoria ca obiect de studiu în școala românească a fost și continuă să fie – cu precădere în cele trei decenii de la evenimentele din 1989 – unul dintre cele mai  disputate subiecte ale specialiștilor, dar, mai ales, a nespecialiștilor. Aceasta și din cauză că toată lumea – la nivelul simțului comun – se pricepe la istorie, mai precis la ceea ce reprezintă, la cum se predă, la cum ar trebui să se predea, la ce se predă și, mai ales, ce ar trebui să se predea. Și parcă pentru a demonstra că nimic nu s-a schimbat în ultimele trei decenii, deși realitatea faptelor contrazice pe deplin acest lucru,  numeroși avocați vocali, mai mult sau mai puțin specialiști, leagă istoria strict primordial doar de promovarea patriotismului și identității naționale.

Și pentru că suntem la un punct de răscruce în învățământul românesc, care de trei decenii se tot reformează și rezultatul se lasă așteptat, întrebările curg în permanență:

– Mai avem nevoie de disciplina istorie în școală, la un moment când se  discută despre reducerea numărului de ore sau de cuplarea unor discipline de studiu?

– În ce măsură poate istoria să servească cultivării patriotismului și identității națio­nale?

– De ce avem atât de puține ore de istorie?

Cum putem face ca elevul să vină de plăcere la ora de istorie?

Considerăm că premisele unei discuții raționale și obiective privind rolul istoriei în școala românească contemporană ar trebui să depășească, odată pentru totdeauna greșeala care atârnă ca un balast greu în orice interpretare de a considera că istoria în școală și, respectiv, istoria la nivel academic sunt unul și același lucru și, astfel, tot, dar tot ceea ce se este prezentat în istoria de tip academic trebuie să se regăsească în curriculumul școlar. Mai apoi, în mod masiv, mulți dintre profesorii de istorie reclamă ca în curriculum să se regăsească toată istoria națională, motivând că după 1989 aceasta a fost ciopârțită față de manualele epocii comuniste. De la început această aserțiune este greșită și deschide calea supraîncărcării curriculumului de istorie.  De fapt, istoria ca disciplină de studiu în școală constituie doar un decupaj, strict motivat de principiile didacticii, din istoria academică.

În același timp, mulți nu sesizează însă schimbarea profundă de abordare și paradigmă, inclusiv în domeniul istoriei din ultimele trei decenii. Înainte de 1989, istoria servea unui scop clar – promovarea ideologiei PCR. După 1989, istoria și-a schimbat clar menirea și vizează – prin cultivarea de valori și atitudini – pregătirea tânărului de a trăi într-o societate democratică, aceasta incumbând și atenția acordată patriotismului. Rolul actual al istoriei vizează promovarea valorilor civice, îmbinând armonios apartenenţa la comunitatea locală, la naţiunea română şi la UE. Conform unor statistici la nivel european, tinerii zilelor noastre sunt mai mult interesați de istoria recentă, de istoria secolelor al XX-lea – al XXI-lea decât de istoria antică sau medievală.

Concomitent, istoria trebuie să asigure formarea spiritului de toleranţă, cultivarea memoriei înaintaşilor, dezvoltarea unei conştiinţe a valorilor naționale, conservarea identităţii naţionale, promovarea şi înţelegerea adecvată a termenilor de „patrie“ şi „patriotism“. Este însă absolut clar că o cultivare a valorilor patriotismului – în lipsă unei dezbateri coerente la nivel național – nu poate consta doar în arborarea drapelului tricolor sau afișarea la toate ocaziile a costumului popular, precum la o paradă fără reguli, ci ar trebui să însemne mult mai mult – să simțim românește, să salutăm intonarea imnului național și drapelului tricolor, să știm să intonăm imnul național.

Departe de mine gândul de a minimaliza sau nega importanța cultivării valorilor patriotismului la ora de istorie, dar este clar că metodele didactice și contextul de abordare s-a modificat masiv. Pentru elevii secolului al XXI-lea, sursele de istorie sunt familia, școala și mass-media. Dacă pornim de la aceste premise, atunci ar trebui să definim în mod clar ce este istoria – este aceasta o înșiruire de date și nume, care să fie memorată de către elevi?; Este aceasta o dictare din partea profesorului și receptare mecanică din partea elevului?; Este aceasta o poveste care să-i încânte pe elevi? De răspunsul la această întrebare depinde deopotrivă menirea și statutul profesorului de istorie.

Din păcate, istoria continuă să fie supusă asaltului politicului și, deseori, exprimă punctul de vedere al majorității, împingând des către margini pe cei minoritari. Așadar, este istoria NOASTRĂ, și nu A LOR.

România se află într-o poziție absolut singulară în Europa și Uniunea Europeană. Membră a Consiliului Europei din 1993, țara noastră a aderat printre primele state la rezoluțiile forului de la Strasbourg pe problema predării istoriei, și anume: Rezoluţia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1283 (1996) privind Predarea Istoriei, Recomandarea nr. 15 (2001) privind Predarea istoriei în Europa în secolul al XXI-lea, Recomandarea nr. 1880/2009 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Predarea istoriei in zonele de conflict și postconflict. În Recomandarea 15/2001 se solicită statelor membre ale Consiliului Europei „să adopte o viziune integrată asupra istoriei“.

În anexa la recomandarea sus-numită, la capitolul „Scopurile predării istoriei în secolul al XXI-lea“, este stipulat: „Predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui să ocupe un loc central în pregătirea unor cetăţeni responsabili şi implicaţi activ în viaţa publică şi în cultivarea respectului pentru diferenţele între popoare, fiind bazată pe afirmarea identităţii naţionale şi a principiilor toleranţei“.

Cu toate acestea, România cunoaște un număr ridicol de mic de ore de istorie în Planurile-Cadru de la nivel gimnazial și liceal. De fiecare dată când aceste documente suferă modificări Academia Română, facultățile de istorie din țară, asociațiile profesionale – din păcate, nu întotdeauna unitar – publică scrisori-deschise sau lansează apeluri către forurile decidente, solicitând creșterea numărului de ore de istorie. Invocându-se explicații cu totul birocratice – mă întreb mereu câți dintre cei care gândesc, proiectează aceste documente curriculare știu realmente ce se întâmplă în clasă și la firul ierbii –, România  a ajuns, practic, singurul stat membru al Uniunii Europene cu 1-2 ore/săptămână la istorie. Aceasta în timp, în alte state de pe continent situația este total diferită: Franța, 3-4 ore săptămânal, Germania, 2-3 ore săptămânal (un sistem bazat pe landuri, cu unele diferențe), Spania și Italia, 2-3 ore săptămânal, Polonia, 3-4 ore săptămânal, Federația Rusă, 3-4 ore săptămânal, Suedia, Turcia și Grecia, 2-3 ore săptămânal.

În aceste condiții, cum arată în prezent, ora de istorie în majoritatea cazurilor? În ciuda unui progres evident către formarea de competențe, ora de istorie continuă să abunde în informații de specialitate, se manifestă dominația discursului de tip magistral – profesorul de istorie este, în mare măsură, un tradiționalist, preocupat de discursul magistral, ceea ce face demersul didactic să fie centrat în mare măsură pe  profesor, iar partea de evaluare este bazată pe cea orală și parțial, pe cea scrisă. În consecință, istoria în școală nu constituie cu excepțiile de rigoare și care nu sunt puține, un obiect de studiu mai deloc atractiv.

Cum ar trebui să fie ora de istorie? Istoria ar trebui să fie un obiect de studiu la care elevii ar trebui să înveţe că istoria este o poveste simplă, ce trebuie înțeleasă, că există, de obicei, mai multe puncte de vedere asupra evenimentelor din trecut. Astfel, fiecare elev ar trebui să reţină,  la orele de istorie, mai multe perspective privind evenimentele ce trebuie explicate. Centrul de greutate ar trebui mutat definitiv către elev, iar profesorul să fie simplu mijlocitor al lecției. Concomitent, grație talentului și măiestriei pedagogice, elevul trebuie permanent pus în situația de a-și folosi gândirea critică proprie. Profesorul de istorie ar trebui să își pună permanent în valoare răbdarea, tactul, perseverența, măiestria pedagogică. Astfel, pot lua naștere discuții interesante, deopotrivă pentru profesor, dar și pentru elevi, care pot deschide drumul către demersuri de tip interdisciplinar.

Sursa istorică de orice fel ar trebui să constituie materia primă la ora de istorie. Profesorul trebuie să învețe pe elev ce este important și ce nu este important într-o sursă istorică, ce importanță are un raționament argumentat, ce este și ce nu este propagandă în istorie. Pentru aceasta, profesorul are nevoie imperios să facă apel la multiperspectivitate, să își folosească abilitățile de comunicare și de gândire critică și să folosească metodele interactive, activ-participative.

Ciclul orei de istorie ideale, bazată pe formarea de abilități, este prezentat în schema de mai jos.

Desigur, istoria  ca disciplină de studiu în școală, în condițiile mo­dificărilor profunde în ceea ce privește tehnologia de comunicare și avântul mijloacelor de socializare în masă, joacă un rol fundamental în edificarea unei educații bine structurate și fundamentate, care va fi profund afectată dacă există dezinteres și atitudini superficiale din partea factorilor decidenți.

Dar ce ne facem dacă schimbările de tip curricular sunt atât de dese și rapide, fără măcar a se evalua din timp în timp gradul lor de impact în cadrul sistemului educațional? Ce ne facem cu planurile-cadru lucrate într-un laborator, fără a avea un feed-back real din partea sistemului? Desigur, există chestionare de sondare sau o dezbatere publică, dar e foarte greu de cuantificat cât din propunerile venite dinspre firul ierbii pătrund. Ce facem cu manualele școlare de istorie lucrate repede, conform unui grafic strâns și care niciodată în ultimii treizeci de ani nu au fost experimentate nici măcar un semestru sau câteva săptămâni în vreo școală ? Și toate aceste probleme pot continua.

Rămâne în sarcina deopotrivă a cadrelor didactice, a specialiștilor, a celorlalți decidenți să acționeze pentru a reda istoriei rolul atât de important în structurarea profilului absolventului.