Socialize

Facebook
Home » Interviuri » „De ce să nu acuzăm noi, profesorii, statul român de corupţie, atâta timp cât îl finanţăm din propriile buzunare?”

„De ce să nu acuzăm noi, profesorii, statul român de corupţie, atâta timp cât îl finanţăm din propriile buzunare?”

Prof. Ioan Tent

Prof. Ioan Tent

 Interviu cu prof. Ioan Ţenţ, prim vicepresedinte  al FSLI

Domnule profesor, ultimele evenimente care au scos, din nou, în prim-planul atenţiei publice şcoala românească au determinat sindicatele din Educaţie să aibă o poziţie comună vizavi de corupţia din sistem.

Aşa este, doar că, pentru sindicate, ideea nu este nouă, ci datează de trei-patru ani, mai precis, de când au apărut scandalurile la baca­laureat şi la final de ciclu gimnazial. Din acest punct de vedere, această problemă era dezbătută foarte des de către sindicate. Mai mult, am luat şi nişte măsuri la nivel de conducere, la nivel de ju­deţe, în sensul că am încercat să limităm prezenţa colegilor noştri în structurile de condu­cere de la aceste examene tocmai pentru a nu se crea situaţii delicate. Adică noi am făcut prima dată curăţenie în curtea noastră.

Într-o scrisoare deschisă adresată premierului Victor Ponta, pe care am publicat-o şi noi în numărul anterior, Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ solicită desfiinţarea fondului clasei. Este aceasta o soluţie, s-ar eradica în felul acesta corupţia din sistem?

Mie nu mi se pare o problemă foarte serioasă chestiunea aceasta legată de fondul clasei. Noi am solicitat interzicerea totală a fondului clasei tocmai pentru că s-a ajuns, aşa cum bine ştiţi, la exagerări. Dar, în principal, atâta timp cât sistemul de învăţământ este finanţat aşa cum este finanţat, unii părinţi, nu puţini, doresc ca în clasa lui copilul să aibă condiţii mai bune de învăţat. Doar că pe alocuri s-a exagerat, iar aceste exagerări au dus la comportamente aberante, de genul celui la care am asistat la finalul anului trecut.

Sistemul de învăţământ continuă să fie foarte slab finanţat, în ciuda tuturor promisiunilor guvernanţilor actuali. Există deseori situaţii în care cadrele didactice însele scot bani din buzunar pentru a asigura copiilor, la clasă, strictul necesar. Cât de benefică este, în aceste condiţii, incriminarea fondului clasei?

Opinia noastră este că, decât să mai existe suspiciuni, mai bine fără el. Dar soluţii legale se pot găsi. La ora actuală, termenul sponsorizare nu este interzis de lege. Dacă eu vreau să-l sponsorizez pe nepotul meu la grădiniţă şi vreau să le ofer o sumă de bani, nişte jucării sau altceva, nu mă poate opri nimeni, doar că totul trebuie făcut cu acte în regulă. Dar dacă eliminăm orice suspiciune, acest fond al clasei ar trebui să rămână pe dinafară, să nu mai existe.

Probabil. Dar sunteţi convins că această măsură va rezolva problema corupţiei din sistem? Atâta vreme cât învăţământul continuă să fie subfinanţat, acest flagel nu va fi eradicat.

Evident. Pe fondul sărăciei, oamenii devin coruptibili. La nivelul de salarizare a angajaţilor din Educaţie, imaginaţi-vă că orice cadru didactic poate fi coruptibil. Veniturile lui sunt insuficiente, se confruntă cu probleme majore financiare şi materiale. Atâta timp cât, dacă te duci într-o şcoală sau într-un liceu, poţi să deosebeşti dintr-o privire o elevă de o profesoară după opulenţa pe care o afişează eleva, poţi înţelege nivelul de trai al cadrului didactic.

Eu însă am o altă părere despre aşa-zisa corupţie din învăţământ. În învăţământ asistăm la „găinării”. Marea corupţie este acolo unde se dau tunuri de milioane de euro. Ceea ce mă deranjează cel mai tare este generalizarea la nivelul întregului învăţământ românesc. Eu nu spun că nu există uscături în sistem, sigur că există, dar pădurea este destul de sănătoasă. Deci, a extinde la tot sistemul afirmaţia că toată lumea este coruptă şi face afaceri necurate mie mi se pare o aberaţie. Aşadar, în condiţiile în care asistăm la nişte scandaluri imense de corupţie, în care sunt implicate nume care ajung până la preşedintele României şi familia acestuia, Educaţia este arătată cu degetul ca fiind „inamicul public numărul 1”. Am muncit 20 de ani şi înainte de revoluţie, şi vă pot spune că în sistemul de învăţământ de pe vremea lui Ceauşescu practica aceasta era frecventă: deturnarea atenţiei opiniei publice de la o chestiune de importanţă majoră înspre una minoră.

Domnule profesor, în Constituţia României se stipulează faptul că învăţământul de stat este gratuit. E un adevăr sau o minciună această afirmaţie?

Dar ce înseamnă gratuit? Gratuit înseamnă să-i asiguri elevului şi preşcolarului toate cele necesare învăţării de sus şi până jos, inclusiv materiale de studiu şi cadre didactice de cea mai bună calitate. Cum învăţământul este subfinanţat, gratuitatea este destul de greu de asigurat. O sumedenie de profesori îmi spun că scot bani din propriile buzunare, din salariile acelea mici, pentru a cumpăra diferite materiale.

Chiar şi cretă…

Da, chiar burete şi cretă. Şi atunci, mă gândesc să declanşăm o reacţie reversibilă şi să acuzăm de coruptibilitate statul român. De ce să nu acuzăm noi, profesorii, statul român de corupţie, atâta timp cât noi îl finanţăm din propriile buzunare?

Tot în Constituţia României se spune că educaţia este prioritate naţională. Cât de adevărat este acest lucru?

Asta este o afirmaţie demnă de Caragiale. Din 1990 se tot vehiculează acest slogan, iar noi am fost veşnic la talpa grilei de salarizare din sistemul de învăţământ. Dacă ar mai trăi Caragiale, cu geniul lui ar scrie ceva extraordinar pe această temă.

În acelaşi registru riscă deja să se înscrie şi promisiunea că Educaţia trebuie să primească minimum 6% din PIB-ul României.

Permiteţi-mi să fac un mic comentariu. 6% depinde şi din ce îl iei, pentru că 6% din PIB-ul Germaniei diferă foarte mult de 6% din PIB-ul României. Numai că, deocamdată, nici pomeneală ca Educaţia să primească acest procent. De 20 de ani suntem minţiţi în felul acesta. Am primit odată această promisiune, dar niciodată nu a devenit şi realitate. Întotdeauna am fost cam pe la jumătatea acestui procent. Dacă actualii guvernanţi ar avea o perspectivă reală şi sinceră în cea ce ne priveşte, ar spune: până în 2018 educaţia va primi 4% din PIB, dar, cu certitudine, din 2018 şi până în 2020 promitem să ajungem la 6%. Cu condiţia să se ţină de cuvânt. Nu cred că aceşti colegi ai mei nu ar înţelege această situaţie, dar atâta timp cât nu există transparenţă, nu există perspectivă, nu există un orizont de aşteptare, această afirmaţie rămâne şi ea la stadiul de slogan, fără acoperire în realitate. Clasa noastră politică nu ne vrea un popor educat, pentru că am fi mai greu de manipulat.

Că e sărăcie în sistem o ştim prea bine, dar începutul acestui an a venit cu nemulţumiri majore legate de întârzierea plăţii salariilor, lucru care a acutizat nemulţumirile din sistem. Vă întreb deci, pe finalul acestui interviu: cum va arăta primăvara aceasta din punct de vedere sindical?

Nişte acţiuni de forţă similare cu cele din anii ’90 nu cred că mai sunt posibile acum, din mai multe motive. Colegii noştri sunt foarte săraci, nu-şi permit să intre într-o grevă generală, în al doilea rând, aşa cum este, bun sau rău, vor să-şi păstreze locul de muncă, pentru că este singura lor sursă de venit. La astea se adaugă sentimentul de frică existent la ora actuală în rândul cadrelor didactice. Cu toate acestea, în momentul de faţă, în teritoriu, lumea este foarte nemulţumită. Promisiunile făcute înainte de alegeri au rămas la acelaşi stadiu, de promisiuni, ne aflăm într-un haos legislativ de nedescris, aşa că nu excludem posibilitatea ca la finalul actualului an şcolar, în timpul examenelor din vară, să asistăm la acţiuni de protest.

Marcela GHEORGHIU