De ce suntem pe ultimele locuri în Europa la Educație?

Ne-am obișnuit, nu mai este un secret, am căpătat chiar o voluptate în a constata că suntem pe ultimele locuri în Europa la diverse capitole, inclusiv la Educație. Toate studiile, sondajele, clasamentele internaționale care rezultă de aici ne plasează, invariabil, pe ultimele poziții, indiferent de aspectele la care fac referire cercetările amintite – infrastructură școlară, nivel de salarizare a angajaților din sistem, buget, analfabetism și analfabetism funcțional, nivel IQ, abandon școlar etc., etc. Nu ne mirăm, constatăm cum stau lucrurile prin sistemul de învățământ, rezultatele le vedem pe stradă la fiecare pas. Știm, de asemenea, cum ne privește Europa. Suntem obișnuiți ca spațiul comunitar să nu aibă vorbe prea bune la adresa noastră. Nu suntem acceptați în spațiul Schengen, iar boroboațele pe care le fac conaționali de-ai noștri în străinătate țin parcă prea des capetele de afiș ale mediilor occidentale.
Cu toate acestea, nu e nevoie să citim clasamentele europene, care ne fac de rușine și ne provoacă în egală măsură îngrijorare, pentru a vedea realitatea. În ciuda faptului că anual plouă cu medalii obținute de copiii noștri la cele mai importante competiții internaționale științifice din lume, școala românească, sistemul nostru de învățământ, nu reușește după 25 de ani să-și găsească drumul. Avem profesori de excepție, instituții de învățământ de performanță, cu o floare însă nu se face primăvară. Nivelul mediu de instruire este în cădere liberă în țara noastră. Pentru început, o scurtă trecere în revistă pentru a afla cum ne văd alții.
Clasamente care ne dau fiori pe șira spinării.Jumătate din populația României este analfabetă sau semianalfabetă!
România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește investiția în educație, conform unui studiu realizat anul trecut de UNICEF. În acest context, organizația avertiza că, dacă până în anul 2025 bugetul pentru învățământ alocat de guvern se va menține sub 6% din PIB, țara noastră va pierde între 12 și 17 miliarde de euro între 2015 și 2025. Studiul „Costurile investiției insuficiente în educație în România” corelează sumele alocate de la bugetul de stat din acest domeniu cu evoluția economică a țării. Potrivit experților, pentru rezultate optime investițiile în educație ar trebui făcute la nivelul celor mai mici clase, pentru copii cu vârste de 3-4 ani.
Potrivit unui alt studiu efectuat recent în mai multe țări din UE, românii ar avea cel mai mic IQ dintre cetățenii statelor europene. Inteligența a fost evaluată cu Testul RAVEN, unul dintre cele mai riguroase și mai utilizate teste de inteligență la nivel internațional.
Alte cercetări realizate la nivel comunitar au scos la iveală faptul că românii „sunt fruntea” și la abandon școlar, iar în luna aprilie a anului în curs aflam cu stupoare că deținem primul loc în acest clasament al rușinii. Concret, 17% dintre elevii români abando­nează cursurile școlare în fiecare an, ceea ce înseamnă peste 280.000 de elevi care nu sunt cuprinși într-o formă de învățământ.
În sfârșit, pentru a înțelege și mai bine cât de gravă este situația, să mai spunem că toate studiile din ultima vreme realizate fie la nivelul Uniunii Europene, fie la nivelul altor organizații mondiale arată că deținem un loc fruntaș și la capitolul analfabetism. Din 1989 încoace, numărul analfabeților în țara noastră este în continuă creștere, cu un salt spectaculos din 2000 până în 2011, de la 4% la 10% din populație. Să adăugăm la acest tablou și analfabetismul funcțional, în jur de 40-45% în prezent, și putem spune, cu tristețe desigur, dar fără nicio exagerare, că România se poate „mândri” în momentul de față cu faptul că aproape jumătate din populația sa este analfabetă sau semianalfabetă. De ce se întâmplă toate acestea? Cum s-a putut ajunge aici?!
Subfinanțarea și lipsa de viziune, cele două blesteme ale învățământului românesc postcomunist
Subfinanțarea și lipsa de viziune a celor care au fost puși în fruntea învățământului din țara noastră sunt cele mai mari rele care i s-au putut face școlii românești. Două decenii și jumătate au trecut de la prăbușirea sistemului totalitar și, odată cu el, a modelului de educație comunist. În toți acești ani, România nu a fost capabilă să găsească pentru educația cetățenilor ei un sistem coerent care să i se potrivească. A urmat lungul șir al aberantelor reforme, politizarea a atins în tot acest timp un nivel inacceptabil în școala românească, iar miniștrii s-au perindat haotic pe la conducerea învățământului, fie fără să se priceapă, fie slujind orbește vreun partid, fie și una și alta. „O analiză sumară, spune chiar în acest număr de revistă prof. Marius Poll, directorul colegiului Național Al.I. Cuza, din Focșani, scoate la iveală mari probleme, care nu sunt de natură să ne mulțumească. Ne pasă nouă de educația copiilor noștri? Sunt ei pregătiți pentru viață, pentru o societate denumită, de ceva vreme, «a cunoașterii»? Anii care au trecut au dovedit că nu prea ne pasă. Ne mulțumim cu rezultatele olimpicilor, cu notele mari la examenele naționale, însă urmărim mai puțin dezvoltarea lor afectivă, emoțională.” Lipsa de viziune de care vorbește și profesorul Marius Poll a dus la supunerea învățământului și, implicit, a elevului la experimente halucinante
Guvernanți și așa-ziși specialiști în educație și-au bătut joc cum au vrut de acest sistem, încercând în fel și chip să-l reformeze. Reformele aberante au stat la baza declinului școlii românești. Iar la asta se adaugă subfinanțarea, care a atins în anumite perioade, cum ar fi 2009-2012, cote istorice.
Încremeniți în același model de gândire defectuos
Efectul inconștientei sărăciri a educației românești a fost plecarea în valuri din sistem a cadrelor didactice capabile și bine pregătite. Lipsa acută de bani a dus la scăderea drastică a salariilor profesorilor. În câțiva ani, sistemul de educație din țara noastră a devenit neatractiv, iar gradul de atractivitate a scăzut galopant, mai ales în ultimii ani. Absolvenții de învățământ superior nu s-au mai îndreptat către acest domeniu, țintind locuri de muncă bine plătite. Cei care totuși s-au încumetat au privit școala ca pe o „haltă”, gândind să părăsească sistemul imediat ce își vor găsi o slujbă mult mai bine plătită, într-un domeniu mult mai atractiv. Mare parte dintre acești „profesori” nu au pregătire pedagogică și nici „chemare” pentru acest domeniu, iar dacă la asta adăugăm faptul că școala, încă din primii ani de după 1989, a fost forțată să renunțe la rolul de educator al tinerelor generații, în adevăratul sens al cuvântului, mulțumindu-se, așa cum Tribuna Învățământului o tot spune în ultima vreme, cu tristul, jalnicul rol de prestator de servicii, nu putem decât să constatăm că din această profesie astăzi a mai rămas doar statutul.
În sfârșit, bune-proaste, reformele care s-au făcut în ultimii 25 de ani mai suferă de ceva: instabilitate. Acest echilibru fragil la care au fost supuse generații întregi de copii din 1989, lipsa de siguranță că sistemul în care pășești este același cu cel pe care îl vei părăsi după 12 ani de studiu, în care s-au zbătut elevi, părinți și profesori în toți acești ani au dus la oboseală și dezorientare. Și cu toate acestea, se perseverează: Educația este departe de cei 6% din PIB, absolvenții de facultate continuă să ignore acest domeniu, iar un nou proiect de lege este cât pe ce să readucă clasa 0 la grădiniță. Perseverăm în aceleași și aceleași greșeli, suntem încremeniți în același model de gândire păgubos. Suntem codașii Europei, iar dacă nu ne trezim, în foarte scurt timp s-ar putea să aflăm că „România este pe ultimul loc la… un viitor decent”.
Marcela GHEORGHIU