Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » DE LA HORA UNIRII LA SPIRITUL UNIRII

DE LA HORA UNIRII LA SPIRITUL UNIRII

Încă se vehiculează, în siajul Centenarului, un neadevăr bazat pe ignoranța sau reaua-voință ale celor care-l debitează: „Suntem o națiune tânără, ne-am născut acum 100 de ani.” România Modernă s-a constituit cu o jumătate de secol mai înainte de Marea Unire, în conjuncția și succesiunea unor evenimente fondatoare, într-o epocă de remodelare a Europei. Mijlocul secolului al XIX-lea a fost, de altfel, perioada nașterii națiunilor europene moderne.

Primul moment din această serie îl reprezintă Unirea de la 24 ianuarie 1859 și crearea unei noi entități geopolitice pe harta Europei: „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”. Realizarea Unirii nu a fost deloc un act simplu, survenit „firesc” în baza legității și necesității istoriei. Dimpotrivă, unirea celor două provincii a înfruntat mari dificultăți, din exterior și din interior. După Războiul Crimeii și după Tratatul de la Paris, zarurile istoriei căzuseră bine și pentru cele două țări românești de la Gurile Dunării. Se crease un cadru favorabil, în care ceasul istoriei bătea și pentru ele. Cu toate acestea, forțe redutabile pe plan extern s-au opus până în ultima clipă, și după aceea, proiectului Unirii. Mari opoziții la ideea care prindea contur s-au ridicat însă și din interior, din partea celor care simțeau că-și pierd puterea politică și privilegiile. Au biruit, în cele din urmă, inteligența și diplomația clasei politice, care a știut să-și mobilizeze toate resursele în direcția atingerii obiectivului politic al Unirii. Voința unității a învins dezbinarea care săpase șanțuri adânci în mentalitatea unui popor despărțit de-a lungul istoriei. Elitele românești, pătrunse de spiritul european al vremii, au făcut Unirea cu sprijinul nemijlocit al poporului de pe ambele maluri ale Milcovului. Unirea Principatelor a deschis o serie de evenimente fundamentale în istoria noastră modernă: reformele lui Cuza, care au apropiat cele două țări de Europa, aducerea pe tron a Principelui Carol, Cucerirea Independenței, proclamarea Regatului României, Marea Unire și făurirea României Mari.

Când clasa politică s-a mobilizat în direcția unor proiecte majore ale devenirii noastre, când politicienii au știut să câștige poporul de partea acestor proiecte, atunci națiunea română a înfăptuit lucruri mari pentru evoluția și destinul ei istoric. Toate acestea au condus, după 1 Decembrie 1918 și după Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), la crearea unei țări mari, întregite, cu importante resurse naturale și umane, care în anii ’30 devenise o putere regională a Europei. Prin tot acest șir de realizări, aproape miraculoase, prin puterea de a-și fixa obiective și de a le împlini, România și-a câștigat, în peste o jumătate de secol de edificare și de consolidare, respectul Europei și al lumii.

De obicei, de Ziua Unirii de la 24 ianuarie, politicienii se prind în „Hora Unirii” spre a-și mărturisi în chip simbolic atașamentul față de marele moment al istoriei noastre. Dar, astăzi, nu mai este suficient să ne prindem în „Hora Unirii” și „să dăm mână cu mână” o dată pe an, ca după aceea să ne vedem de ale noastre. De conflictele noastre interne, de dificultatea de a comunica unii cu alții, ca români, de ura și discordia noastră, de marea noastră dezbinare, care subminează orice proiect important, care ne determină să construim și să demolăm la nesfârșit, fără a face pași înainte, în jocul rivalităților și al intereselor politice. Toate acestea ne țin ancorați într-o condiție de mediocritate istorică la marginea, de această dată, a Uniunii Europene. De aceea, a ne „uni” dezbinați în Horă nu semnifică decât un act teatral cu rol propagandistic, o mascaradă politică, de esență demagogic-populistă.

Înainte de a ne înlănțui în „Hora Unirii”, ar trebui să reînvățăm Spiritul Unirii, care, în timp, în cadrul evoluțiilor și prefacerilor istorice de după prăbușirea comunismului, s-a pierdut din mentalul colectiv, din orizontul sufletesc al poporului, dezbinat astăzi poate mai mult decât oricând. Spiritul Unirii și solidaritatea în jurul proiectelor naționale sunt cele două lucruri pe care trebuie să le învățăm din Unirea lui Cuza și din toate celelalte momente cardinale ale istoriei noastre, serie care culminează cu Marea Unire. Abia după ce vom învăța lecția istoriei, vom fi demni de marile împliniri ale trecutului și de memoria corifeilor destinului nostru istoric: Cuza, Kogălniceanu, Regele Carol I, Maiorescu, Eminescu, Regele Ferdinand, Regina Maria, Ionel Brătianu și alții. Cărora li se adaugă cei care au înfăptuit marile idealuri istorice pe câmpul de luptă și au semănat pământul cu sângele și oasele lor, sute de mii de ostași-martiri, majoritatea țărani. Abia după această trezire la Spiritul Unirii, pe fundamentul lui, vom putea, și noi, să continuăm procesul edificării.

Sorin IVAN