Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » De la principii corecte la realități îngrijorătoare

De la principii corecte la realități îngrijorătoare

Într-o scurtă secvență televizată, doamna Ecaterina Andronescu, ministrul educației, a fost întrebată cum se explică rezultatele atât de slabe ale elevilor de gimnaziu la simulare. Aproape jumătate din aceștia au obținut note sub 5,00, iar eșecul – fiindcă nu poate fi socotit altfel – declanșează inevitabil un semnal de alarmă. Înaltul demnitar a dat un răspuns în cheie previzibilă: în fiecare unitate și în fiecare clasă vor fi discutate amănunțit rezultatele cu elevii și cu părinții, iar directorii, inspectorii școlari, colectivele de catedră vor identifica toate măsurile remediale. Se poate deduce lesne că nu ministrul va stabili soluțiile optime, ci structurile din subordine, pentru a depăși acest impas tranzitoriu. Optimistă prin structură, doamna ministru și-a asigurat interlocutoarea și, implicit, pe noi, cei de dincoace de sticla televizorului, că nu trebuie să confundăm simularea cu examenul real – observație corectă în principiu. S-a întâmplat însă uneori ca evaluările preliminare să anunțe cu precizie dezastrul. Din spusele doamnei Andronescu ar trebui să înțelegem că, de fapt, elevii au venit la acest exercițiu pregătitor cu o mare doză de relaxare, ei știind bine că nu există consecințe periculoase, regimul notelor fiind unul destul de blând: se trec în catalog doar cu acordul scris al beneficiarilor, școlarii și părinții lor. La data când scriem aceste rânduri (23 martie) nu se cunosc detaliile statistice ale simulării naționale la nivel liceal (clasele a XI-a și a XII-a), dar sunt indicii cu valoare premonitorie că și aici bilanțul va fi îngrijorător. De altfel, pe un eșantion mic, deși nu întru totul revelator, am avut ocazia să constat că multe teze sunt foarte slabe, ceea ce întărește ipoteza unei largi relaxări psihointelectuale a adolescenților.

Dincolo de dialogurile televizate – intempestive și precipitate –, în absența unei analize temeinice a simulărilor la nivelul preuniversitarului național, se conturează o întrebare dureroasă: Ce se întâmplă cu învățământul românesc astăzi? Este o interogație grea, din care se desprind alte întrebări conexe: Când vom depăși perioada de provizorat politic, legislativ, economico-social, civic și moral? Când se va sfârși vacarmul politicianist în favoarea construcției? Când vom defini idealul educațional românesc? Când vom beneficia de un ministru al educației vizionar, cu autoritate moral-intelectuală, apt să impună o direcție novatoare și performantă școlii românești, în stilul lui Spiru Haret?

Prima întrebare conține o temă uriașă, la care nu poate răspunde un singur om, oricât de providențial ar fi, ci societatea în integralitatea ei. Ar fi necesară o analiză profundă a tuturor componentelor și articulațiilor corpului social, o evaluare obiectivă a posibilităților și a țintelor asumate. Totul ar trebui relaționat cu schimbările și mutațiile spectaculoase ce se produc în lumea de azi ca urmare a globalizării, emancipării popoarelor, războaielor reci sau fierbinți, revoltelor civice (vezi protestele „vestelor galbene“ din Franța). Lumea de astăzi își caută busola pentru a atinge starea de echilibru. Școala românească, la proporțiile cuvenite, are nevoie de o reformă reală, solidă și de durată, care nu se poate produce decât după reformarea întregii societăți ori simultan cu aceasta. În stil populist, din rațiuni conjuncturale, s-a vorbit despre România educată, sintagmă ce reprezintă mai degrabă un slogan și exprimă un deziderat, deocamdată iluzoriu.

Până când mașinăria reformistă se va pune în mișcare, prin efortul conjugat a mii de specialiști, într-un viitor greu de fixat pe axa timpului, să privim tabloul educației cu dioptrii demistificatoare. Un puber din clasa a VII-a (13 ani) a venit la școală cu un tricou cosmopolit, inscripționat cu formula Fuck-you!, o înjurătură groasă engezo-americană de largă circulație în comunicarea colocvială, folosită curent și în filme dezinhibate, pentru a defini personaje din fauna interlopă și nu numai. Diriginta minorului, profesoară cu mistica profesiei și cu impulsuri conservatoare ce îndeamnă la decență, respect și demnitate, l-a amenințat că dacă nu dezbracă imediat infamantul tricou i-l va tăia cu foarfeca. Chemată de urgență la școală, mama a luat apărarea odraslei sale (sic!) și a încercat să justifice un adevăr îndoielnic și să susțină partitura inocenței infantile, ridicând tonul până la acutele sopranei de coloratură. Detaliile ulterioare sunt irelevante. Întoarsă la domiciliu, inclementa mamă a sunat diriginta și și-a cerut scuze pentru penibilul tămbălău. Scuzele i-au fost acceptate. Iată un episod benign, dar plin de tâlc.

Dacă ne gândim mai atent, observăm la nivel social fenomene bizare de manelizare, inscripții obscene și sloganuri provocatoare (vă amintiți de vulgara tăbliță auto, considerată de europeniștii noștri globaliști drept… reacție politică), formule teribiliste cu parfum pornografic, lozinci cu transparente conotații sexuale ș.a. Inconformistul școlar dintr-a șaptea n-a făcut decât să se înscrie într-un curent atitudinal actual al tinerilor și adulților, pe care-i vede pe stradă și la televizor, la proteste… spontane pregătite cu mult înainte, la diverse manifestări publice. De ce n-ar introduce și în școală așa ceva?! Într-un sens mai larg, s-ar cuveni poate să se organizeze o dezbatere națională (un referendum ar fi prea mult) pe tema atitudinilor vestimentației elevilor, consultându-se obligatoriu experții în educație, sociologii și psihologii noștri. Tema uniformei școlare este un fel de pasăre Phoenix, care moare și renaște periodic, pentru a se stinge la fel de brusc, fiindcă nici elevii, nici părinții și nici o bună parte din cadrele didactice n-au dorit întoarcerea la anacronica uniformă, vestimentație – nu-i așa? – cu un puternic parfum… comunist. Sunt mai frumoși blugii cu genunchii găuriți, atât la băieții, cât și fetele de liceu, fiindcă sunt în trend planetar, sunt cool și satisfac toate gusturile. Am văzut pantaloni de acest tip care erau ferfeniță pe toată întinderea piciorului, inclusiv la spate, ceea ce exprimă culmea modei adolescentine.

Este limpede că părinții încurajează uneori înclinațiile teribiliste ale progeniturilor. Un tată grijuliu i-a cumpărat fiului un celular de fix 6.500 de lei, în valută, aproximativ 1.400 de euro. Acest obiect scump naște complexe de inferioritate printre elevi? Naște! Trezește invidie? Da. Stârnește tentația furtului? Cum să nu? Accentele de snobism, de maimuțăreală vestimentară, ifosele generate în elevi de opulența părinților, aerele de superioritate ale adolescenților care conduc mașini sunt aspecte cotidiene ce încarcă agenda faptului divers. Un vitezoman de 18 ani din județul Vaslui, cu permisul  eliberat de doar trei săptămâni,  a pierdut recent controlul volanului (caz relatat de televiziuni) și a provocat moartea unui bărbat de 59 de ani. Formele concrete de emancipare social-economică timpurie generează și asemenea tragedii, într-o lume care trăiește accelerat și se alienează sub forța perfidă a banului. Ar fi interesantă o cercetare sociologică amplă printre elevi în legătură cu sistemele lor de valori și cu modul în care privesc relațiile interumane. Am afla cu stupefacție, probabil, că discipolii noștri admiră necondiționat pe Messi, Cristiano Ronaldo, Neymar, iar din spațiul românesc, pe Gigi Becali (o vedetă consacrată de mult), Gheorghe Hagi, eventual campioana de tenis Simona Halep, o jucătoare ce întrunește cu legitimitate și multe adeziuni ale adulților.

Dacă le-ar cere elevilor să precizeze numele unui laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, am avea surpriza… previzibilă de a nu primi niciun răspuns. Câți vor putea aminti numele unui cercetător de origine română laureat al premiului Nobel (George Emil Palade) ori cine este adevăratul descoperitor al insulinei (Nicolae Paulescu)? În acest balans al opțiunilor serioase/neserioase stă cheia problemei. Au elevii noștri suficient discernământ pentru a disocia între valoare, nonvaloare și pseudovaloare? Întrebarea rămâne retorică.

Imaginea școlii românești este complexă și contradictorie. Se vorbește prea puțin despre lucrurile pozitive (copii de performanță, olimpici de talie națională și internațională, mari talente artistice juvenile, rezultate concludente la evaluarea națională și la bacalaureat, un număr semnificativ de reușiți la facultăți, tineri români la studii peste hotare ș.a.) și se pun pe tapet, cu o regularitate matematică, aspectele negative: abandonul școlar, delincvența adolescenților, violența în unitățile de învățământ, consumul de droguri, absenteismul, filmările-pirat în timpul orelor și postarea lor în spațiul on-line, rezultatele slabe ale elevilor la examene, dar și ale cadrelor diadactice la titularizare ș.a. Albul și negrul, pozitivul și negativul coexistă și compun tabloul unei realități pe care avem datoria s-o privim în față, să n-o mistificăm și să încercăm s-o schimbăm în bine acolo unde iese flagrant din cadrele normalității. Realitatea este întotdeauna mai puternică decât prejudecățile noastre.

Teodor PRACSIU