DE LA TĂBLIŢĂ LA TABLETĂ

Generații și generații, bunicii și străbunicii noștri au învățat să scrie și să citească pe „tăbliță”. Instrument simplu, o placă de ardezie, în ramă de lemn, asociată cu un „condei” de piatră. Cu acest „stilou”, învățăcelul lăsa urme pe suprafața pietrei netede, în formă de liniuțe și bastonașe, de litere și semne, de cifre și simboluri, care mai de care mai stângace și mai nepricepute. După ce-și încercau, fiecare, puterile și talentul într-ale scrisului, după ce mai erau și admonestați de învățător cu câte-o palmă după ceafă sau lipită cu răsunet de obraz (după legile vechii pedagogii), școlarii, cu lacrimi sub pleoape sau rostogolite, mari și grele, pe față, ștergeau placa de piatră cu o cârpă și-o luau de la capăt iar și iar. Cu timpul, semnele strâmbe și asimetrice deveneau mai drepte ori mai rotunjite, mai încovoiate sau mai răsucite, tot mai aproape de exigențele caligrafiei. Care cum putea, care cum îl duceau capul și priceperea. Unii dintre copiii dați la școală să învețe carte, cu grele strădanii din partea părinților, care n-aveau nici după ce bea apă, dar aveau, în schimb, de hrănit familii numeroase, au mers mai departe la oraș, și-au continuat învățătura și și-au croit un drum în viață. Unii au devenit învățători, profesori, funcționari, avocați, judecători, ingineri. Alții au ajuns scriitori, artiști, oameni de știință. Cei mai mulți însă, într-o Românie preponderent rurală, nu au avut această șansă. Erau prea săraci părinții lor ca să se poată lipsi de ei, sărăcia lucie în care se zbăteau avea nevoie de ajutorul lor neprețuit, căci, de pe la șase-șapte ani, copiii erau buni de muncă, iar, mai târziu, deveneau ajutoare de nădejde ale gospodăriei. Lupta pentru supraviețuire era mai puternică decât aspirația de a învăța carte, iar, din orizontul satului, învățătura nici nu se știa prea bine încotro duce, undeva, într-o lume străină, îndepărtată și nebuloasă. Și astfel, mulți dintre copiii care abia deslușiseră câte ceva din tainele cunoașterii, după șapte clase, au rămas acasă, lângă vatră și lângă părinți, continuându-și existența așa cum era din moși-strămoși, cu boii și caii, cu oile și caprele, robi ai pământului, sclavi, mai târziu, ai colectivizării și ai comunismului, într-o viață de chin, de frustrări și de suferință. Unii au fost inteligențe native, minți strălucite, spirite geniale, care au fost sortite să rămână în curtea și în satul lor, când, dacă ar fi plecat, ar fi făcut lucruri mari prin lume. Chiar și așa, acolo unde i-a așezat destinul, au răspândit lumină în jurul lor. Iar inteligența și harul lor i-au făcut pe toți ceilalți să-i repecte. Au rămas unde au văzut lumina zilei și, mai târziu, doar în sufletul și amintirea celor care i-au cunoscut. Unul dintre aceștia a fost bunicul meu, Ion. Și el a învățat să scrie și să citească pe tăbliță.
În altă epocă, fiecare 15 septembrie, la debutul fiecărei clase din ciclul primar, însemna pentru școlari un amestec de emoții și trăiri, într-un fel de sinergie a simțurilor. Mirosul puternic și amețitor al dușumelelor curățate cu motorină, pereții claselor văruiți și zugrăviți, ușile și tocurile ferestrelor vopsite, toate acestea ne izbeau la intrarea în clasă, care ne aștepta luminoasă și în care pătrundeam doi câte doi, colegi de clasa întâi, ținându-ne de mână. Marea supriză, uimirea cea mare apăreau odată cu așezarea în bănci. În fața fiecăruia stăteau cărți nou-nouțe, Abecedarul și Aritmetica, frumoase, curate, neatinse. Le deschideam, le răsfoiam, cu mândrie (erau ale noastre), cu bucurie și înfricoșare (trebuia să învățăm ce era scris în ele), le admiram culorile și ilustrațiile, chipurile și desenele, scrisul negru, roșu și albastru, le ascultam cum foșneau, când dădeam paginile, le adulmecam mirosul de nou și de foaie proaspăt tipărită. În ghiozdan, aveam caiete, de dictare și de matematică, îmbrăcate în coală indigo, lucioasă, pe care trona lipită o etichetă cu chenar albastru, unde era trecut, cu stiloul, cu litere de tipar, mari, desenate corect, numele fiecăruia, cu precizarea, „clasa I” sau „clasa a II-a”. Am învățat, cu toții, să scriem cu stiloul sau cu creionul pe caietele de dictare, având penarul și călimara alături, ajutați de sugativă și de guma de șters. Cu primele silabe și cuvinte, am intrat, treptat, și în lumea lecturii, însoțiți de ilustrațiile frumoase din Abecedar. Deși ni se spunea să avem grijă de cărțile pe care le primiserăm la începutul anului, cu fiecare lecție parcursă, interveneam și noi cu inscripții și comentarii grafice pe pagini, punând ochelari, mustăți și cioc figurilor din manuale. Aveam, în felul acesta, creativ, prin excelență, propria contribuție la actul inițierii în știința de carte. Pe măsură ce deslușeam mai bine literele și cititul, pe lângă manuale, am început să deschidem și cărți de povești și de literatură. Le împrumutam de la biblioteca școlii, ni le mai dădeam între noi ori le cumpăram din librării. Fiecare carte citită era un pas înainte în lumea imaginației și a cunoașterii. Pe lângă operele cerute de școală, apăreau curiozități noi, legate de cărți găsite în biblioteca de acasă sau, mai târziu, în cea publică. Înțelegeam sau intuiam că lucrurile erau legate între ele: actul învățării ne dezvolta curiozitatea de a citi, iar cărțile ne ajutau să învățăm și să știm mai mult, mult mai mult, uneori, decât învățam la școală, în ritmul programei. Era o plăcere cititul. Odată depășită corvoada zilnică a temelor, actul lecturii se prelungea mult după miezul nopții, ca o aventură prin lumi fictive și spații paralele, în universul fabulos al literaturii. Este povestea unor generații, care au urcat spre cunoaștere, căutând lumina științei și a înțelepciunii, pe o lungă și sinuoasă scară formată din cărți. O scară nesfârșită. Borges își imagina paradisul ca pe o bibliotecă universală.
Trăim în era tehnologiei digitale. De-a lungul a nici trei decenii s-au parcurs pași uriași, care nu s-au făcut în milenii, marcând un progres fulminant al umanității. Computerul și internetul au revoluționat civilizația, prin digitalizarea existenței. Copiii de azi se nasc într-o lume cablată și wireless, multiconectată, populată de o gamă întreagă de terminale digitale: iphone, smartphone, iPad, iPod, ebook, tabletă, laptop, desktop etc., din ce în ce mai tehnologizată și digitalizată. Înainte, aproape, să se ridice în picioare și să meargă, sunt fascinați de telefon și de tabletă. Cresc și se dezvoltă în interiorul tehnologiei, care îi modelează și formează după reguli cu totul noi decât cele tradiţionale. Tehnologia digitală schimbă din temelii existența umană. În materie de învățare, de la TĂBLIȚA secolelor trecute, demult uitată, s-a ajuns astăzi la TABLETĂ. Produs al geniului tehnologic, la intersecția a două direcții de evoluție – minimizarea în volum și maximizarea complexității –, tableta este un instrument miraculos, cu vocație și utilitate universală: mijloc de informare prin internet, dispozitiv de stocare de date și informații, suport de învățare, studiu și cercetare, spațiu de lucru, mediu al creativității și inovării, canal de comunicare, mod de divertisment și relaxare etc. Un univers într-un obiect cât o carte subțire. La nivelul învățământului, tableta este suportul tehnologic al manualului digital, introdus în anii din urmă pentru modernizarea actului educațional și deschiderea lui spre noi orizonturi ale cunoașterii. Progresul fabulos al științei, cuceririle tehnologice spectaculoase, realizate într-un ritm vertiginos, contribuie, în mod indiscutabil, la evoluţia ființei umane. Prin posibilitățile pe care le deschid în materie de informare, învățare, studiu și cunoaștere, dispozitivele digitale aduc avantaje fără precedent în progresul lui Homo Sapiens. Cu o condiție: să fie folosite și exploatate judicios, rațional, spre beneficiul utilizatorilor. Exigența și rigoarea utilizării trebuie să fie cu atât mai mari cu cât „userii” au vârste mai mici, începând cu epoca grădiniței. Evoluția științei și a tehnologiei a făcut, iată, ca lucrurile să se schimbe major, într-un progres vijelios, greu de conceput în paradigma clasică a existenței civilizației și individului. Copiii prezentului învață să scrie și să citească și prin intermediul tabletei, care vine în sprijinul manualelor și al cărților – suportul clasic al învățării.
TĂBLIȚĂ – TABLETĂ. Grafic, fără diacritice, cum se scrie astăzi pe scară extinsă, diferenţa stă într-o literă: E în loc de I. „E”, parcă premonitoriu, de la „electronic”, precum în „email”, „ebook”. Deşi diferenţa de litere e mică, distanţa între ele este mare. De la TĂBLIȚĂ la TABLETĂ este un pas uriaş, între două lumi, între care se întinde o falie amplă, un pas făcut în câteva decenii, dar care acoperă milenii de civilizație și de evoluție. A vorbi, astăzi, despre utilitatea și oportunitatea tabletei, a internetului și a celorlalte dispozitive și aplicații digitale în educație este un pleonasm. A te opune lor aprioric este un act de obtuzitate, un semn al unei mentalități rigide, fără antene deschise spre spiritul timpului. Dar implicarea complexă a tehnologiei în procesul educațional trebuie făcută rațional, echilibrat și inteligent. Tehnologia nu trebuie să substituie totul, să arunce mijloacele clasice ale învățării, manualele, cărțile, caietele și  celelalte materiale, metodele și strategiile la lada de gunoi a istoriei. Mai demult, un tip, apologet al digitalizării a tot şi a toate, promotor entuziast al implementării tehnologiei în educație și al manualelor digitale, într-o dezbatere publică, se mira retoric de faptul că elevii „încă” mai scriu cu stiloul, cu litere desenate de mâna lor. „Și nu e greu, așa cu stiloul, ne murdărim de cerneală pe mâini, n-ar fi mai simplu să tastăm pe tabletă?”, zicea mieros ipochimenul dornic să-și vândă marfa, ispitind pe copiii care se uitau cu neîncredere la el… A pleda pentru echilibru și pentru complementaritatea mijloacelor de informare și învățare este un act de rațiune și responsabilitate. Cărțile, manualele, tipăriturile trebuie să rămână un suport major al învățării la vârstele mici, ajutate, competate, dezvoltate, cu imensele lor posibilități tehnice, de uneltele digitale. Colaborarea mijloacelor, sinergia instrumentelor identifică noua paradigmă a învățării și arată calea în educația acestui secol. Tăblița este astăzi o amintire, un obiect din muzeul școlii și al civilizației românești. Dar cartea se află, și aici trebuie să rămână, în centrul actului de învățământ. Manualul tipărit și manualul digital, cartea și tableta constituie formula școlii moderne, apte să susțină aspirațiile educației și cunoașterii în lumea de azi și de mâine. Nu CARTE „SAU” TABLETĂ (definind prin „tabletă”, generic, tehnologia digitală), ci CARTE „ȘI” TABLETĂ.
Entuziasmul nu trebuie să ne acopere cu ochelari de cal (digitali) rațiunea. Există și riscuri, și încă foarte importante, ale tehnologiei, atunci când utilizarea acesteia scapă de sub control sau este făcută haotic și excesiv, fără scop și fără metodă, doar pentru petrecerea și pierderea timpului. Există încă riscuri și mai mari care privesc dezvoltarea, sănătatea psihică, inteligența și securitatea celor care o utilizează abuziv, în special când aceștia sunt copii. La nivelul evoluției civilizației și a ființei umane, se vorbește, tot mai mult, lansându-se semnale de alarmă, de riscurile tehnologiei, de pericolul ca aceasta să ia în stăpânire existența și individul. Ne-am referit și noi, în mai multe rânduri, la procesul de despiritualizare, deculturalizare, dezumanizare și alienare a individului prin hipertehnologizare şi hiperdigitalizare, la transferul existenței din spațiul real în mediul virtual, la riscul nostru de a deveni din FIINȚE REALE FIINȚE VIRTUALE, la metamorfoza lui HOMO UNIVERSALIS în HOMO DIGITALIS, a lui HOMO SAPIENS în HOMO ZAPPIENS. Dar vorbim de aceste riscuri doar în condițiile exploatării iraționale a tehnologiei, de situațiile – care atestă, totuși, o tendință – în care tehnologia ajunge să substituie din ce în ce mai mult actele și procesele vieții, suprapunându-se existenței, înlocuind-o, falsificând-o, dezumanizând-o, robotizând-o.
Până una-alta, vechea TĂBLIȚĂ s-a transformat în noua TABLETĂ. Copiii de azi nu mai scriu cu condeiul de piatră pe placa de ardezie, ci doar ating cu degetele display-ul dispozitivului digital și pot executa nenumărate operațiuni, pot scrie, socoti, citi, desena, studia și câte și mai câte. Dacă un copil de atunci ar vedea o tabletă de acum, n-ar înțelege nimic și i s-ar părea că are în față ceva de pe altă lume. Dacă un copil de azi ar vedea o tăbliță de pe vremuri, i s-ar părea că ține în mână un obiect din preistorie. Progresul accelerat al științei ne-a transportat, în numai câteva decenii, dintr-o lume în altă lume, dintr-o dimensiune a civilizației, cea în care umanitatea s-a dezvoltat în milenii, în alta, într-un proces aflat abia la început. Ritmul alert al evoluției tehnologice, capacitatea de acoperire în continuă creștere a cunoașterii generează noi și noi schimbări, alte invenții și inovații, care upgradează și remodelează existența într-un proces continuu. Nevoile de învățare cresc, actul educațional solicită noi standarde și exigențe în raport cu necesitățile civilizației actuale. Viitorul devine  prezent în fiecare clipă. Unde vom ajunge? Nu știm. Știm doar că parcurgem o epocă în care nimic nu mai rămâne cum a fost, în care noul ajunge vechi peste noapte, iar imposibilul, posibil. Ființăm sub semnul secundei, al timpului care fuge pe lângă noi, înapoi, într-o existență care avansează fulgerător în viitor ca un tren de mare viteză. Tăblița de ieri a sprijinit alfabetizarea omenirii câteva secole. Tableta de azi poate fi o poartă către cunoaştere, dacă e utilizată judicios, în direcţia evoluţiei. Probabil că va deveni mult mai devreme trecut. Ce vom pune în loc? Greu de anticipat, dificil de imaginat, în mijlocul metamorfozelor pe care le generează tehnologia într-o frenetică expansiune. În această lume fluidă, avem totuși nevoie de repere ferme și de puncte de sprijin. Cartea trebuie să rămână un suport al existenței noastre, al identității umane și al sufletului omului. Iar alături de ea își vor face loc, în continuare, noile invenții ale geniului uman, între care, și noua tabletă a viitorului, urmașa celei de azi. Care, nu peste mult timp, va ajunge exponat de muzeu, iar peste un alt timp, obiect din preistoria umanității tehnologizate, alături de bătrâna și buna tăbliță a bunicilor și străbunicilor noștri.
 (Sorin Ivan)