Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » De la vorbele înţelepte la viaţa de fiecare zi

De la vorbele înţelepte la viaţa de fiecare zi

Cine ar avea o oarecare legitimitate în aplicarea unor măsuri disciplinare pentru un copil neascultător? Răspunsul larg acceptat la nivelul simţului comun este că părintele copilului este în măsură să facă acest lucru. În niciun caz profesorul, sau oricare alt adult. Cum este posibilă aşa o mentalitate? Probabil că ea vine în continuarea ideii de a avea drepturi asupra bunurilor persoanele. Doar că, desigur, copilul nu este un bun oarecare, ci o fiinţă umană a cărei demnitate trebuie respectată indiferent de faptul că este încă în plin proces de dezvoltare şi probează discernământ într‑o mai mare sau mai mică măsură. Responsabil, în primul rând, cu disciplinarea copilului este deci părintele acestuia. Când însă el nu reuşeşte să se facă ascultat şi copilul continuă să încalce regulile de convieţuire – ce este de făcut? Probabil că alte instanţe abilitate vor aplica măsurile care se impun, în limitele permise de respectarea drepturilor copilului în cadrul statului de drept.

Deşi bătaia copilului este interzisă prin lege din anul 2004 (Legea 272 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului), totuşi practica respectivă nu a dispărut din comportamentele unora dintre părinţii din ţara noastră. Reglementarea legislativă poate fi considerată, în comparaţie cu modul în care au procedat alte ţări, drept una venită destul de târziu. De pildă, Suedia a interzis încă din 1979 orice formă de violenţă fizică asupra copiilor (cunoscută sub denumirea legea împotriva bătăii la fund), Finlanda în 1983, Norvegia 1987, Austria 1989. Chiar şi după explicitarea normativă, practicile statornicite de‑a lungul timpului în forma obiceiurilor persistă, mentalităţile se schimbă mai greu.

Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) a dat de curând publicităţii datele unui studiu realizat în mai 2017 şi numit Relaţia românilor cu copiii lor, Atitudini şi comportamente (http://www.ires.com.ro/articol/351/ relatia‑ romanilor‑cu‑copiii‑lor‑ atitudini‑%C8%99i‑comportamente), din care aflăm că patru din 10 români spun că în familia lor există obiceiul de a fi aplicate „corecţii“ copiilor, părintele care face acest lucru fiind în cele mai multe cazuri mama (87%). Aproximativ jumătate (48%) din repondenţi nu resping aceste practici, ba mai mult chiar: au o părere bună despre eficienţa lor în educarea copiilor, deşi sunt conştienţi că bătaia dată copilului, chiar şi în sensul educării lui, este totodată o încălcare a drepturilor copilului. Deşi repondenţii declară că ambii părinţi sunt implicaţi deopotrivă în luarea deciziilor privind educaţia formală şi viitorul copiilor, totuşi mama este cea care merge mai frecvent la şedinţele cu părinţii, se implică în ceea ce este cazul privind petrecerea timpului liber al copiilor, stabileşte alimentaţia copiilor. Şi, desigur, tot mama este aceea care administrează de obicei corecţiile la adresa copiilor neascultători.

Dar unele dintre mame sunt, am putea spune (conform legislaţiei care consideră că până la majorat respectiva persoană este copil), la rândul lor, copii. Rata naşterilor înregistrate în rândul adolescentelor între 15 şi 17 ani este îngrijorătoare, atrage atenţia Organizaţia Salvaţi Copiii!, în România înregistrându‑se 34 de naşteri la 1.000 de adolescente (în 2015, 4,7 din totalul de naşteri aveau mame minore).

În mod complementar, privind recompensarea copilului pentru ceea ce face bine, se referă la mângâieri şi îmbrăţişări (94%), laude (91%), cadouri (52%). Probabil că acest mod de întărire pozitivă a comportamentelor dezirabile îl au, în mod partenerial, cei doi părinţi.

Totuşi, de ce am considerat mult timp că observaţia bătaia este ruptă din rai este una înţeleaptă? La ce se referea oare expresia respectivă, ce interpretare să îi dăm? Mai mult, aceasta sugerează o situaţie contradictorie: ceva rău (bătaia), dar care este asociat cu ceva bun (raiul). Să fie oare o asociaţie acauzală?

O posibilă interpretare ar putea fi aceea conform căreia, în fapt, disciplinarea copilului este bună. Cum să facem acest lucru? Probabil că există metode diverse, care au eficienţă în funcţie de contextul particular de viaţă al copilului. Copilul trebuie să înţeleagă pe măsura dezvoltării sale şi treptat să interiorizeze regulile pentru a le putea respecta, fără să se simtă neapărat constrâns. Nevoia de a cunoaşte limitele până la care un anumit comportament este acceptabil este una în strânsă legătură cu satisfacerea nevoii de siguranţă. Situaţia în care se poate afla un copil care nu ştie ce este permis şi ce este interzis poate fi una periculoasă, atât pentru el cât şi pentru ceilalţi.

Ştim că de‑a lungul convieţuirii în comun s‑au dezvoltat, cu scopul de a menţine ordinea socială, diferite modalităţi de exercitare a controlului social. Corecţia fizică a copilului este un exemplu dintre cele mai nefericite. Ne putem imagina un caz în care atunci când nu este cuminte copilul este certat şi chiar lovit de către adultul care îl are în îngrijire. Apoi, se întâmplă ca respectivul copil să se afle într‑o situaţie conflictuală cu un alt copil. Cum va rezolva el disputa? Ne aşteptăm că va proceda aşa cum a observat la adulţii din jurul său, adică în mod violent. Ironic este faptul că, de cele mai multe ori, tot adultul se arată intrigat, certându‑l din copil pentru comportamentul lui nepotrivit. Din păcate, putem presupune încurcătura în care se află copilul care nu poate răspunde la întrebarea adresată de adult: aşa te‑am învăţat eu să te comporţi? Să fie şi în acest caz o asociere întâmplătoare, una de tip acauzal? Cum este de pildă faptul că ziua nu este cauza nopţii?

Ştim că un copil certat, pedepsit, poate chiar bătut, nu va deveni neapărat un copil ascultător, dar sigur o să fie un copil neîncrezător în sine şi în ceilalţi, care va învăţa lecţia ostilităţii de la cei de la care ar trebui să înveţe lecţia bunăvoinţei faţă de viaţă.

Prof. dr. Cristina Ştefan,
Colegiul Naţional „Spiru Haret“ – Bucureşti