Socialize

Facebook
Home » Didactica » Ex cathedra » De Ziua Unirii Principatelor

De Ziua Unirii Principatelor

Unirea Principatelor RomaneNicolae Grigorescu îi scria lui A. Vlahuţă că „într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie”. Astfel s-a înfăptuit Unirea din 1859, zisă şi Unirea cea Mică.

De atunci au trecut 155 de ani, timp în care istoria neamului românesc a suferit modificări de substanţă. Astăzi suntem contemporanii a nu­meroase modalităţi de a aniversa momentele alese, momentele-simbol din istoria românilor – simpo­zioane, dezbateri, mese rotunde, expoziţii, lansări de carte… şi lista nu se opreşte aici. Dar oare ce se întâmplă în sufletul nostru când auzim vorbindu-se de jertfa şi pildele înaintaşilor, când ascultăm melodii precum Deşteaptă-te, române! sau Hora Unirii? Ne emoţionează? Ne fac să ne simţim mai responsabili pentru faptele şi gesturile noastre? Aceasta este o întrebare legitimă, căci de fiecare dată când s-a produs un eveniment cardinal Pământul nu s-a oprit în loc, oamenii au continuat să se nască, să moară, existenţa lor n-a schimbat radical soarta umanităţii.

Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor drept data la care s-a înfăptuit, în anul 1859, Unirea Principatelor Române, la scurt timp după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti. Practic, la 24 ianuarie 1859 s-au pus bazele statului român modern. Dincolo de cri­ticile, deseori virulente, la adresa lui Al.I. Cuza şi asupra faptului că a instituit, la un anumit moment, o guvernare autoritară, acestuia i se datorează con­so­lidarea edificiului statal modern, prin impu­nerea de legi pe baza cărora să se consolideze statul român.

Unirea, idealul de veacuri al românilor, a fost un proces complex, de durată, bazat pe apropierea culturală şi economică între cele două ţări româneşti. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească. Generaţia Unirii din 1859 şi care se remarcase încă din perioada revoluţiei paşoptiste cuprindea importante personalităţi: Vasile Măli­nescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, C.A. Rosetti, fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu şi mulţi alţii. Împrejurările istorice interne şi internaţionale nu au permis unirea celor trei ţări române, astfel că statul naţional român a rămas un deziderat, care s-a înfăptuit treptat. Unirea din 1859 avea să se desăvârşească în 1918, când lupta pentru unitatea românilor avea să fie încoronată de succesul deplin şi binemeritat.

După Războiul Crimeii (1853-1856) s-a conturat un ca­dru european marcat de înfrân­gerea Rusiei şi hegemonia politică a Franţei pe continentul european, care era clar favorabil realizării Unirii Principatelor. Chiar Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expan­siunea rusească la gurile Dunării şi în Peninsula Balcanică. Tratatul de pace de la Paris (martie 1856) a prevăzut intrarea Principatelor Române sub garan­ţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, reintegrarea în graniţele Moldovei a celor trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad, Ismail, trimiterea în Principate a unei Comisii Euro­pene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre ş.a.

Adunările ad-hoc au avut caracter consultativ şi au fost alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii, cu scopul de a face propuneri referitoare la viitoarea soartă a Principatelor Române şi mai ales dacă doreau sau nu să se unească. Dacă în Ţara Românească majoritatea opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova Partida Unionistă, reprezentată de Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, se confrunta cu opoziţia separatiştilor moldoveni, reprezentată în principal de Nicolae Istrate, ideologul mişcării separatiste, care se pronunţa pen­tru menţinerea separării între cele două prin­cipate, considerând că Iaşiul şi Moldova vor decădea odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.

Ca urmare a falsificării listelor pentru adunarea Moldovei de către caimacamul Nicolae Vogoride, tensiunile dintre Anglia, Austria, care încurajau Poarta Otomană să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris au fost dezamorsate de întâlnirea dintre Napoleon al III-lea şi Regina Victoria, de la Osborne, din insula Wright (9 august 1857). Ca urmare, alegerile falsificate au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea a acceptat varianta unei uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituţiile comune urma să fie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, care avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele principate, şi armata.

La 7 şi, respectiv, 9 octombrie 1857 au fost elaborate Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, prin care se cerea: respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634; unirea Principatelor într-un stat sub numele de România; prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domni­toare dintre cele europene şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării; neutralitatea pămân­tului Principatelor; puterea legiuitoare încre­dinţată Adunării Obşteşti, în care să fie repre­zentate toate interesele naţiei.

Vasile Boerescu scria în august 1858 că „Europa ne-a ajutat… rămâne a ne ajuta noi înşine. Noi mul­ţu­mim Europei că ne-a arătat că Unirea poate fi posibilă”. Întrunite în capitala Franţei pentru a dezbate rezoluţiile Adunărilor Ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris, care a prevăzut: Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri; se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii; se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, armata; se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiin­ţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea indivi­duală); dreptul de vot rămânea cenzitar.

După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, s-au reunit Adunările Elective, care urma să îi desemneze pe cei doi domni. În Mol­dova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezen­tantul Partidei Naţionale. În adunarea electivă a Ţării Româneşti conservatorii deţineau 46 din cele 72 de mandate. În această situaţie, încă din prima zi, mii de oameni, mobilizaţi de tineri unionişti, se adunaseră în faţa clădirii unde avea loc Adunarea. Erau prezenţi tăbăcari, măcelari, meseriaşi, negustori, ţărani din satele din jurul Bucureştiului, elevi ai claselor superioare. Mulţi­mea manifesta vehement împotriva partidei conservatoare, care susţinea alegerea lui Gheorghe Bibescu. Liberalii radicali au iniţiat, prin inter­mediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30.000 de oameni s-a aflat în preajma Adunării. I.G. Valentineanu nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Întrunite în cadrul Conferinţei de la Paris, desfăşurată între 26 august şi 6 septembrie 1859, marile puteri europene au recunoscut unirea înfăp­tuită de români.

Poporul român a realizat Unirea prin propriile-i forţe. În 1862, Mihail Kogălniceanu avea să declare „Unirea naţiunea a făcut-o”. Astfel, ziua de 24 ia­nuarie s-a înscris pentru totdeauna în istoria României drept „Ziua renaşterii naţionale”. Domnia lui Cuza a pus bazele politice, economice, sociale şi culturale ale României moderne. S-au creat condiţii favorabile pentru evenimentele de mai târziu, îndeosebi obţinerea independentei de stat după Războiul din 1877. El a fost cel care a deschis drumul spre o Românie modernă şi a dus la creşterea conştiinţei de sine a poporului român care a realizat mai apoi Unirea din 1918. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constitu­ţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.

 

Prof. Mihai MANEA,
Preşedintele APIR-Clio