Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Defensivă cu fumigene şi atac cu cartuşe de manevră

Defensivă cu fumigene şi atac cu cartuşe de manevră

Parcurgem, încă, o perioadă de tranziţie, prelungită şi agravată de criza economico-financiară şi socială, care afectează nu numai spaţiul euro-atlantic, ci lumea, tot mai mult interconectată, în ansamblul ei. Nu pare mai multă linişte şi siguranţă decât în vremea războiului rece, iar dominanta diplomatică a confruntării nu se poate dispensa de complementaritatea forţei militare fie pentru contracararea terorismului, fie pentru stingerea focarelor de confruntări armate în zone cu care „pacifista” Europă se învecinează. Cred că prin reflexie, tensiunea încordată dintr-un perimetru geografic sau, mai restrâns, dintr-o piaţă publică centrală, botezată „Euromaidan“, adică ceva care să conoteze un contrast cu civilizaţia citadină a unei capitale europene, insuflă peste tot o conduită de confruntare. Din vechime cunoaştem superioritatea înţelepţilor de a se lupta cu ideile, în opoziţie cu barbaria bătăii cu armele. Din istorie mai ştim că la baza războaielor au stat cauze majore, dar izbucnirea propriu-zisă s-a datorat unor evenimente minore, cum a fost, de pildă, atentatul de la Sarajevo (Bosnia) din 1914.

Prin transfer analitic, înţelegem nevoia rezolvării problemelor de fond ale şcolii româneşti, un proces de viziune, integrare europeană şi de strategie, dar ne capacitează, în detrimentul acestora, o sumedenie de obstacole minore, aduse în prim-planul polemicii: un caz de corupţie de colo, o tentativă de fraudă la evaluare de dincolo, o încăierare de elevi pe coridorul cutărei şcoli, un profesor prea despotic în relaţiile cu elevii, o şcoală care încă nu dispune de apă curentă sau un microbuz care se defectează des din cauza drumului prost întreţinut. Iar pentru un asemenea eveniment microfoane reportericeşti şi aparate de luat vederi angajează o întreagă ierarhie spre a demonstra neputinţa a o sută de deştepţi pentru a scoate din lac bolovanul aruncat de un nebun. Dacă ne depăşesc chestiuni banale, la ce să ne mai aşteptăm de la conducerea superioară a sistemului, împovărată cu gestionarea unui munte de stânci?

Concluziile defetiste bat la poarta noastră. Ne-au uluit punctele de vedere apocaliptice exprimate de dr. ing. mat. Marian Staş în unul din numerele anterioare ale revistei „Tribuna învăţământului”. Mai întâi că interogaţia retorică prin care formulează ipoteza de lucru este susţinută cu o frază întinsă pe 44 de rânduri de coloană (peste 270 de cuvinte), un adevărat maraton cu obstacole în descifrarea sensului. În al doilea rând, prin tehnica maioresciană (din „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, 1868) enumeră câteva exemple care ar confirma o stare de „forme fără fond“, de care ar trebui să ne lepădăm, ca să protejăm statul român de „subminarea directă a puterii”, încât pe locul gol, eliberat de „ineptocraţie”, să se conceapă „schimbarea paradigmei Educaţiei în România”. Adică o linie conservatoare, maioresciană, nu una liberală, orientată spre sincronizarea progresivă cu programele europene?

Nu ne îndoim că autorul are o reprezentare reală şi cuprinzătoare a stării învăţământului românesc de azi, şi nu o percepţie desprinsă numai din evenimente mass-media, simpozioane şi colocvii, de aceea ne miră caracterul de generalitate pe care îl dă unor cazuri particulare ori semnificaţiei unor replici, desprinse mai degrabă din anecdotele cu elevul Bulă decât din dialogul curent dintre elev şi profesor.

Într-un vag contestatar plutesc şi cele „trei surse strategice de materializare a renaşterii şcolii”. Fiecare dintre afirmaţii este argumentată prin câte o negaţie: alte „valori”, pentru că sistemul educaţional „nu cultivă nicio valoare în mod autentic”, altă „arhitectură curriculară” întrucât cea actuală este „identică celei de acum 30-40 de ani”, alt model de „carieră didactică”, deoarece actualul este vetust, ca şi arhitectura.

Soluţiile ne osândesc la drama lui Sisif care, coborât la cota zero, este îndrumat să-şi aleagă alt deal şi alt bolovan pentru urcuş. Deşertul educaţional din România provine din faptul că prea puţini profesionişti se implică „amplificat” în politicile publice specifice şi în procesul de luare a deciziilor la nivel local, regional şi naţional privitoare la viitorul şcolii ca sistem. Blamarea nu este însă generală, căci, în viziunea autorului, există câteva oaze salvatoare, localizate în liceele de tradiţie, aderente la organizaţia neguvernamentală „Alianţa Colegiilor Centenare (ACC)”, aceasta asumându-şi astfel „rol de navă-amiral a schimbării paradigmei comuniste a educaţiei în România”. Preţuirea grupului de licee, realmente valoroase, autointitulate „colegii” (obiectiv, termenul de liceu este mai relevant academic decât cel de colegiu), păleşte prin citirea în cheie ideologică. Întâietatea centenară a acumulat valoare inclusiv în perioada comunistă, moştenirii perpetuate prin tradiţie adăugându-i şi privilegiul unei selecţii avantajoase a candidaţilor. Repartizarea computerizată de acum a ridicat ştacheta selecţiei, un avantaj în comparaţie cu organizarea separată a admiterii. Ne aflăm undeva la vârf, iar eşantionul nu se poate multiplica. A căuta numai acolo ameliorarea sistemului sau posibilul model să-l închipuim generalizat este o tentativă de Don Quijote. De fapt, ignorăm realitatea şcolară şi condiţiile mediului social-economic, deloc abstracte, nici utopice, când abordăm calitatea prestaţiei didactice, profilurile teoretice, tehnologice sau profesionale dependente de piaţa muncii, de şansele evoluţiei ulterioare a tinerilor absolvenţi.

Școlile dintr-o reţea naţională alcătuiesc un sistem în care conexiunile din interiorul ansamblului devin relevante prin armonizarea cu macroorganismul social integrator. Mobilitatea interioară, manifestată prin dimensionarea structurilor, gama de profiluri, parteneriate, afilieri, comasări, iniţiative competiţionale, unităţi patronatoare, menţine vitalitatea şi estompează vulnerabi­lităţile. Mai puţin conexate sistemului ne apar fenomene de genul „alianţelor”, chiar dacă libere, criteriul selectiv, istoric în primul rând, le conferă statutul unor cluburi de autocontemplare. Întotdeauna de la şcoli se aşteaptă mai mult, nu numai jocuri de imagine. Publicitatea translează momentan termenul în zona afacerilor comerciale sau, mai aproape, în cea a campaniilor electorale în disputa pentru putere. Un astfel de mimetism nu poate avea rezonanţă mai mare decât un exerciţiu tactic la groapa cu nisip.

Liviu IOANI

Arta predarii