Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Derapaje și semne de întrebare

Derapaje și semne de întrebare

Derapaje si semne de intrebareUn episod benign, consumat în vară, a declanșat o scânteie mică, stinsă repede, odată cu tăvălugul altor evenimente mai pline de senzațional: într-o școală din România, un copil de clasa a IV-a a primit la sfârșitul anului școlar un premiu în cărți printre care s-a strecurat, probabil involuntar, și un volum de Ion Creangă, în cuprinsul căruia figurau și cele două faimoase proze „corozive” (mai pe românește, licențioase ori pornografice) ale marelui clasic. Întâmplarea are de ce să ne dea de gândit, fiindcă spune câte ceva despre lumea românească de azi și dezvăluie, fie și parțial, fie și deformat, metehne mai vechi precum neglijența, responsabilitatea precară, suficiența, interesul obscur, indiferența. Inutil să spunem că o asemenea carte – inofensivă pentru adulți – n-ar trebui să ajungă niciodată în mâinile unui minor, cu atât mai puțin în ale unuia de 11 ani, din rațiuni educative evidente pentru oricine. Mari semne de întrebare se nasc privitor la moralitatea și intențiile editorului (era vorba despre un volum destinat școlarilor), la sistemul de difuzare a cărților în România (haotic și fără nicio scară axiologică; singurul criteriu acceptat este vandabilitatea „produsului”, „mărfii”) și la nonvigilența librarilor și a profesorilor-achizitori.

Din perspectiva istoriei literare, lucrurile sunt tranșate de mult timp și ne facem o datorie din a reaminti axioma care guvernează editarea oricărui scriitor important: tot ceea ce a semnat un autor clasic sau modern merită să vadă lumina tiparului și să fie cunoscut specialiștilor (prin ediții critice, cu note, comentarii și explicații riguroase), precum și marelui public (în ediții selective, de popularizare etc.). La reluarea monumentalei ediții Eminescu, începută de Perpessicius în 1939 și dusă până la volumul al VI-lea inclusiv (faimosul editor se stinge în 1971), Serban Cioculescu ironiza pudibonderia fără suport și recomanda tipărirea fiecărui rând eminescian, inclusiv a expresiilor, frazelor și pasajelor mai „buruienoase”, fie și cu litere mai mici și în subsolul paginilor ediției. Al. Piru sugera tipărirea celor două povești licențioase ale lui Creangă („Povestea poveștilor” și „Povestea lui Ionică cel prost”) într-o ediție critică a operei, socotind procedeul absolut firesc. De altfel, încă din 1941 (în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”), G. Călinescu afirma fără echivoc: „Primit la început cu neîncredere (la Junimea, n.n.), fostul diacon capătă o trecere mare prin «anecdotele sale», «corozive», «măscări­cioase», spuse ca pe «ulița mare». Așa cum Caragiale va deveni un histrion prin «miticisme», Creangă va face o figură nastratinească prin țărăniile lui” (ed. 1982, p. 479). Nu cu mulți ani în urmă, la seminariile de limba română ale Facultății de Litere a Universității Al.I. Cuza, din Iași, studenții și îndrumătorii lor direcți făceau analize gramaticale și stilistice utilizând fragmente din cele două povești ale humuleșteanului. Ge­niul lui Creangă este detectabil în oricare dintre textele sale, definitorii prin jovia­litate, umor și un ra­finat duh popular.

În planul reali­tăților școlare de astăzi, acci­dentul amin­tit la înce­pu­tul acestor rânduri indică dezor­dini adânci și parcă fără leac. Nu poate ni­meni să pretindă libra­rilor citirea tuturor căr­ți­lor pe care le primesc de la foarte lucrativele noas­tre edituri, „setate” parcă numai pe câștig, dar un minimum de orientare pot oferi cumpărătorilor măcar prin răsfoirea prealabilă a opurilor strânse în rafturi. Se scrie mult, se publică mult, iar criteriile valorice au fost spulberate de interesul financiar imediat al entităților implicate. De ce nu există un echivalent CNA (Consiliul Național al Audiovizualului) și pentru cărți? se întreba un comentator ocazional. Nu doar cărțile pentru premii ar trebui evaluate de cineva, ci și auxiliarele școlare, fiindcă nu toate întrunesc atributele necesare difuzării în rândurile elevilor. În actualitatea noastră atât de agitată și de derutantă, filtrele edu­ca­ționale au ochiurile prea mari și, ca atare, sunt prea permisive. Gestica libertină a devenit monedă curentă în școli și licee, uniformele școlare au pierdut bătălia la concurență cu emancipații noștri puberi și adolescenți, doritori de libertate… vestimentară; distanța simbolică dintre catedră și bănci/mese aproape că a dispărut în avalanșa de evenimente, reforme și schim­bări de filosofie educa­țională, iar profesorul este nu o dată constrâns să facă slalom printre „furci caudine” incon­fortabile și stre­sante. Cine mai are timp de cărți într-un secol al atâtor provocări audiovizuale și al atâtor tentații irezistibile? O adolescentă de 16 ani de la un liceu bârlădean avea de doi ani (sic!) un prieten, trăise experiențe sexuale diverse, inclusiv cu un medic chirurg, și se pare că experimenta deja șantajul pentru foloase bănești. Brusc fata a dispărut, iar autoritățile abilitate o caută de peste cinci luni în țară și peste hotare și deocamdată nu i-au dat de urmă. Un partid politic, prin reprezentanții locali, a instituit o recompensă de 2000 de euro pentru fata fugară (sic!), ceea ce plasează povestea întrucâtva în raftul telenovelelor ieftine. Dincolo de specta­culosul facil și frivol, de supoziții trăsnite și de ipoteze fanteziste descoperim câteva certitudini negative: eleva era „eman­cipată” și avea tupeu; mama ei – depășită de situație; tatăl, conform ecuației autohtone – plecat la muncă în străi­nătate, medicul-amorez, un ins de o morală dubioasă, iar deontologic un caz penal; anturajul fetei – „călduț” și fără reacții protectoare oneste; presa locală – în căutarea mai ales a detaliilor picante. O mamă îndurerată (care n-a avut vigilența necesară când trebuia) își caută acum dreptatea pe la instituții și factori de decizie, cu speranța că fiica ei mai este încă în viață. La ce au servit zecile de ore de dirigenție și de consiliere psihopedagogică în gimnaziu și în liceu dacă adolescenta (și câte ca ea!) a rătăcit deja cărările vieții, ratând un destin și poate o existență?

Teodor PRACSIU