Socialize

Facebook
Home » Didactica » Paideia » Descentralizarea sistemului și a procesului de învățământ (III)

Descentralizarea sistemului și a procesului de învățământ (III)

Sorin Cristea

Prof. univ. dr. Sorin Cristea

Descentralizarea învățământului, invocată cu insistență în ultimele decenii, poate deveni un scop strategic doar în măsura clarificării raporturilor sale manageriale cu „centralizarea peda­gogică” susținută științific, în plan conceptual și organizațional. Problema de fond este cea a optimizării relației dintre centra­lizare și descentralizare pe terenul specific educației, instruirii, proiectării educației și a instruirii la nivelul sistemului și al procesului de învățământ.

Relația pedagogică dintre centralizare și descentralizare este abordată în istoria educației ca problemă importantă în cadrul teoriei și a practicii conducerii școlii. Chiar în pedagogia românească interbelică, putem evoca un text esențial, scris de G.G. Antonescu în 1928, care oferă analize și soluții, valabile și astăzi la nivel strategic, în termeni de politică a educației. Astfel, în contextul oricărui sistem de învățământ, o descentralizare administrativă este eficientă doar dacă se bazează pe „o centra­lizare a metodelor motivate științificește” (vezi G.G. Antonescu, Educație și cultură, EDP, 1972, p. 168-179).

La nivelul conducerii învățământului, descentralizarea nu este un scop în sine. Ca scop și model strategic de conducere, descentralizarea nu poate fi concepută în contradicție cu centra­lizarea învățământului, necesară în zona funcțiilor și structurilor de bază, a finalităților de sistem, a obiectivelor generale și spe­cifice la nivel de proces, a conținuturilor de bază ale instruirii, a normativității pedagogice, a criteriilor de evaluare exprimate între diferite standarde minime, medii, maxime. Există o corelație managerială între centralizare și descentralizare aflată la baza teoriei conducerii sistemelor sociale, inclusiv a celor din zona învățământului, promovată și dezvoltată specific în cultura societăților moderne și postmoderne.

La nivelul sistemului de învățământ, corelația managerială dintre centralizare și descentralizare reflectă raporturile necesare, în mod obiectiv, între „știința pedagogică” și „admi­nistrația școlară”. Cu aproape un secol în urmă, G.G. Antonescu sesizează tensiunea etică a acestei probleme. prelungită până în prezent în zona confuză a deciziilor politice subiective care întrețin „opoziția constantă între măsurile luate de organele școlare administrative și principiile științei”.

Deciziile de politică a educației eficiente respectă și valo­rifică „centralismul științei” sau „centralizarea științifică”. Este o axiomă a teoriei conducerii la nivel de sistem care atrage atenția că „învățământul nu poate rămâne la discreția celor care nu cunosc suficient principiile psihologice și pedagogice”. G.G. An­to­nescu evocă un exemplu, care pare încă de actualitate – „co­misiile pentru manuale sunt formate numai din specialiști în materia respectivă, nu și în pedagogie”, ceea ce permite con­ceperea acestora „separat de metodele didactice”.

Soluțiile strategice alternative, pe care le putem identifica în istoria pedagogiei românești interbelice, au o claritate mana­gerială greu de contestat, indiferent de culoarea factorilor de decizie implicați ciclic la nivel de politică a educației:

1) Coordonarea științifică și conducerea administrativă să fie atribuită aceleași persoane, responsabilă de asigurarea corelației funcționale dintre „centralizare” și „descentralizare” – de exem­plu, ca situație concretă, autorul concepției curriculumului școlar sau al programei școlare trebuie să asigure și „imple­mentarea” acestora la nivel de sistem, de pe poziția unui factor de decizie, legitimat de argumentul științei pedagogice.

2) Separarea celor două dimensiuni ale deciziei necesare la nivel de politică a educației – centralizarea științifică și de des­cen­tralizare administrativă – astfel încât „unele persoane sta­bilesc normele conducătoare pe bază științifică, altele urmărind punerea lor în aplicare”; această soluție alternativă. care adaptează modelul politic al „separării puterilor” la învățământ, implică axioma subordonării funcționale a factorului adminis­trativ, de execuție, față de factorul managerial, de con­cepție/concepere științifică a deciziilor cu impact social major, pe termen mediu și lung.

 Prof. univ. dr. Sorin Cristea