Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Despre aşteptări 

Despre aşteptări 

Una dintre discuţiile cu rol educativ, care se poartă de obicei în spaţiul şcolii, în luna septembrie, este aceea referitoare la poziţionarea de principiu în raport cu ceea ce urmează să aibă loc în continuare. În acest sens, elevii sunt întrebaţi care sunt aşteptările lor pentru anul acesta şcolar. Dacă profesorul îşi exprimă şi el expectanţele, atunci între cele două perspective se pot observa asemănări şi deosebiri.

Dascălul, în cele mai multe situaţii, este preocupat de activitatea de învăţare, pe care o organizează pentru a-i implica pe elevi într-un mod cât mai eficient privind formarea de competenţe.

Aşteptările elevilor sunt centrate prioritar pe sine: să îmi fac mulţi prieteni, să aflu lucruri noi, să nu mă plictisesc… Înţelegem că, în fapt, doresc să se simtă bine. Cum altfel? Adică pe moment, în prezent. Mai nimic din ceea ce înseamnă efort susţinut pentru viitor.

O primă observaţie, care se impune, este aceea că aşteptările celor mai mulţi dintre elevi şi ale profesorilor lor sunt diferite, pentru că sunt formulate din perspective distincte, de parcă interesele sunt altele. Deşi au de petrecut un timp împreună de-a lungul anului şcolar, totuşi startul pare că nu se ia de pe aceeaşi poziţie de început. Tocmai de aceea poate că discuţia ar trebui restrânsă la un subiect mai clar precizat: care sunt aşteptările privind învăţarea facilitată de prezenţa la şcoală?

Pentru profesori, să acorde atenţie aşteptărilor elevilor este un fapt dezirabil pedagogic, o bună ocazie de intercunoaştere. Acestea au o funcţie de direcţionare intenţională, care produce consecinţe. De pildă, formularea unei nemulţumiri poate porni de la ideea că altele au fost aşteptările. Am venit în acest liceu ştiind că este unul bun, că se învaţă carte, că sunt şi activităţi extraşcolare interesante, dar… – poate susţine un elev. Ce transmite ipoteticul elev nemulţumit este faptul că, în unele situaţii, diferenţa între realitatea concretă şi aşteptările pe care le-a avut cel în cauză este aşa de mare încât dezamăgirea s-a instalat şi pare de nezdruncinat.

Apoi putem accepta că mai există şi situaţii în care, deşi sunt întrebaţi ce aşteptări au, de părerea elevilor nu se ţine cont în activitatea desfăşurată pe mai departe. Avem multe de făcut, nu este timp de pierdut, examenele nu ne aşteaptă. Sau: am vrea, dar condiţiile materiale nu ne-o permit etc.

Cum este bine să fie aşteptările, care să fie amplitudinea lor rezonabilă? Dacă sunt prea mari, intervin frustrările rezultate din neîmplinire; dacă sunt prea mici, denotă lipsă de aspiraţie, implicare deficitară, poate chiar un oarecare pesimism, lipsă de încredere.

Categoric, aşteptările se cultivă, ca orice altceva care comportă o dimensiune culturală. De pildă, Lucian Blaga relatează în cartea sa autobiografică Hronicul şi cântecul vârstelor cum, la şcoală fiind, la Sebeş, observase că în jurul locurilor din primele bănci domnea o anume concurenţă: „Ambiţia fiecărui elev era să înainteze spre banca din frunte, căci poziţia faţă de catedră, mai în faţă sau mai în spate, făcea prestigiul intelectual şi moral al elevului, locul ocupat de el în spaţiu corespunzând exact clasificării sale. Examinările erau adesea dramatic întrerupte de dislocarea zgomotoasă a maselor vii însoţite de cărţi şi de ghiozdane. Elevii înaintau spre catedră sau erau refulaţi spre fundul sălii potrivit răspunsurilor la care se pricepeau“ (Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 30).

Peste timp, încă suntem surprinşi de eficienţa metodelor pedagogice folosite, cum acestea produceau efecte nemijlocite modelând aspiraţiile şcolarilor. În mod analog, a ocupa un loc mai bun în ierarhia socială poate începe de la ambiţia pe care o are elevul care îşi dă silinţa să ocupe un loc în primele bănci ale clasei, dovedind că îl merită prin capacităţile intelectuale pe care le probează. În acest sens, aşteptările se află în strânsă corelaţie cu meritele. Nu se acceptă o poziţie bine valorizată social doar pentru că cineva îşi doreşte acest lucru, dar nu depune niciun efort pentru a o merita. Deci, aşteptările oneste implică muncă, strădanie, bună cuviinţă. Nu sunt luate în seamă aşteptările nejustificate: mi se cuvine doar pentru aşteptările acestea sunt…

Uneori, aşteptările pun o presiune teribilă pe activitatea celor care se presupune că ar trebui să sprijine împlinirea lor, fiind peste măsură de mari, exagerate, nonrealiste. Astfel de aşteptări sunt formulate nu de puţine ori în viaţa şcolii. Acestea sunt sesizate mai cu seamă atunci când apar discrepanţe notabile între contextul social dat şi cerinţele formulate, de regulă de părinţi. Pentru că, o putem recunoaşte, mulţi dintre părinţi chiar au aşteptări mari în raport cu un moment sau altul al evoluţiei copilului lor. Adică nu au răbdare ca evenimentele şcolare să se deruleze, copilul să crească, să parcurgă gradual treptele de dezvoltare. Uneori, atitudinea precipitată a adulţilor, scopul lor imediat ca cei mici să poată proba anumite abilităţi intelectuale este aşa de mare că parcă uită de nivelul de dezvoltare al copilului, conform vârstei sale. Şi atunci copilul este îndrumat spre alte cursuri, spre ale activităţi extraşcolare, într-un program zilnic care devine extrem de obositor.

În orice caz, atunci când aşteptările sunt nerealiste, toată lumea devine nemulţumită. Fie când şcoala aşteaptă prea mult de la o familie care, fiind împovărată de greutăţi, nu-şi susţine cum ar trebui copiii, fie când familia crede că şcoala poate face minuni chiar şi cu un copil care nu are suport educaţional şi din partea mediului familial.

În fiecare comunitate umană, la intersecţia dintre tradiţii, obiceiuri, care dau consistenţa istorică a timpului şi aspiraţiile spre un viitor proiectat a fi unul bun, apar aşteptările, întemeiate de trecut, cu rol de anticipare către viitor.

O şcoală pe care o considerăm bună cultivă aşteptările celor implicaţi astfel încât acestea  să nu fie un prilej de nemulţumire, ci să acţioneze ca resort motivaţional care să permită antrenarea energiilor pentru dezvoltare temeinică.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti