Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Despre calitate – fără prejudecăţi

Despre calitate – fără prejudecăţi

O zicere folclorică de succes atestă faptul că la agricultură şi la fotbal se pricepe toată lumea. Aş adăuga încă un domeniu: calitatea în educaţie. De ani buni, multă lume emite judecăţi de valoare cu privire la şcoală: „Şcoala nu educă tineretul de astăzi!“, „Şcoala dă şomeri!“, „Şcoala nu stopează absenteismul, abandonul şi delincvenţa!“, „Şcoala este în cădere liberă/în faliment/în colaps!“, „Şcoala dă informaţii, dar nu formează competenţe!“, „Şcoala este plictisitoare/constrângătoare/abuzivă!“, „Şcoala nu pregăteşte tinerii pentru viaţă!“, „Şcoala nu mai este ce a fost odată!“ şamd. Toate aceste aprecieri cu semn negativ ne conduc inevitabil către un singur verdict: calitatea educaţiei este îndoielnică.

Dacă ne gândim bine, problema calităţii în educaţie nu este nouă, ea există de când există şcoala şi cele două realităţi sunt inseparabile. Şcolile pot avea o calitate excelentă, o calitate rezonabilă, aproximativă ori o calitate necorespunzătoare. Calitatea depinde de o mulţime de factori şi este un indicator nu uşor de măsurat.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, revizorul şcolar Mihai Eminescu redacta şi expedia către Ministerul Instrucţiunii Publice rapoartele sale de o importanţă documentară excepţională, în care adesea deplângea starea precară a clădirilor pentru educaţie din fostele judeţe Vaslui şi Iaşi, calitatea proastă a drumurilor, obtuzitatea şi opacitatea unor primari, pregătirea intelectuală aproximativă a unor cadre didactice, retribuirea modestă a acestora, frecvenţa slabă a elevilor, şubrezenia unor clădiri improprii pentru învăţătură. Toate aceste observaţii venite din partea unei conştiinţe morale exemplare, purtând semnătura unui poet genial, vizau în esenţă tocmai calitatea educaţiei. Nu se poate vorbi despre calitate decât ca despre o formă fără fond în absenţa unor edificii şcolare solide, moderne, funcţionale, bine dotate, cu profesori competenţi şi motivaţi, cu elevi conştiincioşi şi receptivi, cu o comunitate responsabilă şi autorităţi locale sensibile la nevoile şcolilor.

Există neîndoielnic o tradiţie istorică valoroasă a învăţământului românesc în domeniul calităţii, detectabilă în secolul al XIX-lea, în secolul al XX-lea traversând o perioadă prodigioasă şi efervescentă – deceniile interbelice – urmată de epoca totalitară, cu toate încorsetările politico-ideologice şi culturale, pentru a ajunge la ultimii 28 de ani ce au urmat revoluţiei din decembrie 1989. O analiză nuanţată şi obiectivă ar releva puncte tari şi puncte slabe pe toată această axă diacronică. Nu există perfecţiune în educaţie, ci realităţi perfectibile, nu există înfăptuiri ideale, ci doar superlative relative, nimic nu se poate absolutiza în această sferă fluidă, dinamică şi imprevizibilă care este educaţia generaţiilor juvenile.

Este la fel de adevărat că în trecutul nostru, pe care suntem tentaţi adesea să-l idealizăm, între argumentele de persuasiune, de motivare a elevilor se aflau bătaia, pedeapsa fizică în diverse forme, soluţiile coercitive de diverse grade, toate inspirând teamă şi generând inhibiţii. Istoria a înregistrat, în antiteze frapante, nu doar figura luminoasă, candidă şi generoasă a Domnului Trandafir, învăţătorul exemplar, fixat de Mihail Sadoveanu într-o evocare memorabilă, ci şi silueta sinistră, terifiantă a Domnului Vucea, satrapul care băgase spaima în şcolari, încondeiat sarcastic de Delavrancea. Literatura realistă de ficţiune nu putea ocoli asemenea exemple, după cum istoria învăţământului naţional a înregistrat scrupulos figurile marilor dascăli ai neamului, opera reformistă a lui Spiru Haret şi contribuţia meritorie a altor miniştri destoinici ai învăţământului, devenirea şcolii româneşti în acord cu evoluţia societăţii, bilanţurile semnificative la date comemorative, consemnate în diverse sinteze, monografii şi contribuţii documentare. Sunt bine cunoscute avatarurile şcolii în epoca totalitară, politizarea excesivă a actului educaţional, aservirea şcolii factorului politic decident, obligaţia directorilor de a-şi confirma apartenenţa la partidul unic, necesitatea de a acţiona în concordanţă cu dogmele politico-ideologice. Ritualurile şoimilor patriei, ale pionierilor şi uteciştilor, acţiunile voluntar-patriotice, practica agricolă obligatorie, învăţământul politico-ideologic destinat să fie de masă – toate aceste elemente constrângătoare au marcat calitatea educaţiei.

În anii democraţiei şi libertăţii postdecembriste, şcoala a cunoscut schimbări importante, sincronice cu prefacerile de ordin politico-social, cursul evenimentelor fiind marcat de o tranziţie îndelungată, de un politicianism zgomotos şi adesea demagogic, de prăbuşirea economiei naţionale şi de provizoratul legislativ. La capitolul puncte tari sunt de reţinut: o nouă filosofie educaţională, planuri-cadru înnoite din temelii, manuale opţionale/alternative pentru toate ciclurile de învăţământ, deschiderea ţării către Europa şi integrarea în structurile euro-atlantice, un parteneriat strategic solid cu SUA, proiecte europene care au facilitat apropierea semnificativă de lumea civilizată, schimburi de idei şi de experienţă între şcolile noastre şi cele din Apus. Punctele slabe sunt şi ele unanim cunoscute: subfinanţarea sistemului de învăţământ, legislaţie instabilă, imperfectă, modificată foarte des, un mare număr de miniştri ai educaţiei perindaţi meteoric la cârma ministerului de resort, fluctuaţia corelativă a conducerilor inspectoratelor şcolare judeţene, politizarea actului de educaţie, tărăgănarea unor investiţii şcolare de necesitate imperativă, scandaluri reiterate privind licitaţiile şi editarea manualelor şcolare, acte de corupţie, intens mediatizate, cu ocazia examenelor naţionale, exodul timpuriu al absolvenţilor de liceu peste hotare, absenţele, abandonul şcolar, delincvenţa şi infracţionalitatea juvenilă.

Se desprinde de aici o idee-vector: sistemul de învăţământ trebuie judecat în toate intercondiţionările sale când vine vorba de calitatea în educaţie. Totul este important, de la manager şi până la paznicul şcolii, cel care nu permite unor derbedei să pătrundă în incintă şi să perturbe orele de curs. Nu putem privi calitatea unilateral, îngust sau dogmatic, ci integrator, unitar şi obiectiv. Se cuvine să avem în vedere atât dimensiunea materială a învăţământului, cât şi dimensiunea cultural-spiritual-educaţională. Prin dimensiunea materială este necesar să înţelegem: o finanţare adecvată, de 6% din PIB-ul anual, o salarizare stimulativă pentru întregul personal didactic, didactic auxiliar şi nedidactic, burse sociale la un cuantum decent pentru şcolarii săraci şi merituoşi, programe şcolare coerente şi flexibile, manuale de calitate, cadre didactice competente, devotate, morale, responsabile, elevi motivaţi comunităţii locale şi primării receptive. Dimensiunea spirituală este convergentă cu aceea materială şi presupune un înalt profesionalism al managerilor şi cadrelor didactice, fluctuaţii restrânse la încadrare, mentalităţi novatoare, gândire creativă, un mesaj umanist transmis generaţiilor tinere, chemate la rândul lor să promoveze cinstea, moralitatea, sentimentul patriotic, demnitatea naţională. Nu putem obţine calitate cu persoane blazate, vagante, inconsecvente, frivole, aflate în provizorat didactic, efemere prin cancelarii. Beneficiarii direcţi ai calităţii sunt elevii, şi cu toţii ne dorim elevi receptivi la cultură, disciplinaţi, punctuali, politicoşi, capabili să treacă prin toate exigenţele contemporaneităţii pentru a accede în facultăţi şi a se integra social fără probleme.

Avem structuri specializate în evaluarea calităţii, de la comisii interne, în fiecare unitate, până la ARACIP. Evaluările experţilor vizează ansamblul activităţilor didactice, cuantificând plusurile şi minusurile, lăsând în urmă rapoarte detaliate. ARACIP nu produce calitatea, dar o constată şi o pune în evidenţă. După cum poate constata calitatea discutabilă ori non-calitatea.

În sens general, calitatea în educaţie înseamnă calitatea managementului, calitatea cadrelor didactice şi a elevilor, calitatea administraţiei, a instituţiilor diriguitoare, locale şi centrale. Şcoala nu poate fi o enclavă educaţională, ci o instituţie legată prin mii de fire de organismul social.

S-a discutat mult în ultimii ani despre raportul dintre informaţii şi competenţe. A impune un termen în dauna celuilalt este o greşeală. Ideea competenţelor nu trebuie să devină o marotă. Nu poţi forma competenţe fără informaţii de ordin ştiinţific, livrate ritmic elevilor şi explicate minuţios şi coerent. Să exemplificăm. La biologie, un elev nu va căpăta competenţa de a diseca o broască dacă nu va avea informaţii corecte despre structura internă a acestei vietăţi. Un adolescent nu va putea comenta satisfăcător Luceafărul dacă nu va deţine informaţii riguroase privind geneza poemului, tema romantică, filosofia geniului, miturile încorporate etc. Competenţele nu se pot clădi pe temelii şubrede ori inexistente.

Vom continua să vorbim despre calitate în educaţie – exerciţiu retoric necesar – şi o putem face până la calendele greceşti. Important este ca societatea românească să-şi găsească echilibrul politic, social şi cultural, pentru ca pe această temelie solidă să aşezăm educaţia. Altminteri, vom măcina cuvinte în neant…

Teodor PRACSIU