Despre coduri şi simţul moral

La începutul lunii octombrie, a intrat în vigoare Codul‑cadru de etică al personalului didactic din învăţământul preuniversitar (OM 4831/2018) şi, totodată, acesta a atras atenţia opiniei publice, prin intermediul articolelor din presă.
Urmează ca, la nivelul fiecărei şcoli, Consiliul Profesoral să adopte propriul Cod de etică profesională, cu respectarea prevederilor Codului‑cadru.
Prin acest document, intenţia este aceea de a stabili repere de moralitate printr‑un „ansamblu de valori, principii şi norme de conduită menite să contribuie la coeziunea instituţională şi a grupurilor de persoane implicate în activitatea educaţională, prin formarea şi menţinerea unui climat bazat pe cooperare şi competiţie după reguli corecte“ (Art. 2). Înţelegem competiţie corectă, în care regulile sunt respectate. Dar, cum activitatea din învăţământ presupune în primul rând cooperare, calitatea climatului de muncă se întemeiază mai cu seamă pe colaborare. De asemenea, putem deduce că reperele de factură morală pot fundamenta bunele relaţii interumane în cadrul colectivului de angajaţi ai organizaţiei, aceştia regăsindu‑se în universul de discurs al aceloraşi valori şi norme.
În Articolul 3, se menţionează: „Respectarea preve­derilor codului reprezintă o garanţie a creşterii calităţii şi prestigiului învăţământului preuniversitar“, printre altele prin „facilitarea promovării şi manifestării unor valori şi principii aplicabile în mediul şcolar preuniversitar, inserabile şi în spaţiul social“ (e).
De aici, urmărind să înţelegem cum se vor modifica în viitor comportamentele oamenilor, pot apărea diferite întrebări. Cum va creşte prestigiul învăţământului?
În primul rând, ar trebui făcută o distincţie între dascăli, părinţi ai elevilor, societate civilă responsabilă, elevii înşişi, cei care sunt preocupaţi cu bună‑credinţă de susţinerea educaţiei şi ceilalţi, care, din diverse cauze conjuncturale, par să fie indiferenţi sau chiar rău intenţionaţi privind domeniul educaţiei. Să ne referim, de exemplu, la ce scriu multe dintre publicaţiile din spaţiul public despre intrarea în vigoare a Codului. Cele mai multe centrează conţinutul acestuia pe stipularea de interdicţii: profesorilor le este interzis să mai facă meditaţii în privat cu elevii de la clasele unde predau, le este interzis să mai accepte cadouri de la părinţi ş.a.m.d. O astfel de prezentare denotă o stridenţă, care nu are de‑a face cu standardele rafinate ale moralităţii; nu poate fi considerată una în spiritul prevederilor codului, care pune accent pe creşterea calităţii relaţiilor interumane, precum şi pe sensibilizarea opiniei publice, în direcţia susţinerii valorilor educaţiei (Art. 3, f). Aşa se face că putem distinge două tipuri de lectură a Codului de etică. Una dintre ele pare confecţionată în fugă, cu ţinte de interpretare care rezultă din agenda de sarcini, sub bănuiala tacită că de aici se poate specula un eveniment de presă. Iată deci, lista de aspecte care sunt interzise poate continua: interzicerea agresiunilor verbale, fizice şi a tratamentelor umilitoare asupra beneficiarilor direcţi ai educaţiei, interzicerea hărţuirii sexuale şi a relaţiilor sexuale cu beneficiarii direcţi ai educaţiei; se interzic, de asemenea, fraudarea examenelor, favoritismul, orice formă de abuz ş.a.m.d. (Art. 5).
O altă lectură este posibilă din interiorul sferei de activitate, cu o deschidere spre valori exersată îndelung, nu doar prin aspectele care ţin de cultura fiecăruia, ci şi prin faptul că raportarea la valori este una directă la nivelul activităţii didactice de fiecare zi. De pildă, prin faptul că în programele disciplinelor predate sunt înscrise valorile şi atitudinile pe care, pe lângă formarea de competenţele generale şi specifice, procesul de predare‑învăţare le promovează, ba mai mult, se bazează pe ele. Printre altele, spre exemplu: disponibilitate spre dialog şi dezbatere, relaţionare pozitivă cu ceilalţi, solidaritate şi asumarea responsabilităţii faptelor.
Pentru cei mai mulţi dintre dascăli, care îşi fac meseria cu pasiune, care îi respectă pe copii, pe părinţii lor, pe colegi şi care, desigur, se respectă în primul rând pe sine, acest tip de prevederi, în termeni de interdicţii, nu ar fi fost necesar, pentru simplu motiv că, prin însăşi specificul meseriei sale, din aria comportamentală a unui profesor, astfel de fapte nu sunt acceptabile şi, ca atare, nu fac parte. Cei mai mulţi dintre oamenii care lucrează în învăţământ sunt, la rândul lor, persoane educate, profesionişti care deţin nu numai studii de specialitate, ci şi cunoştinţe avansate de pedagogie.
Atunci când într‑o comunitate este adoptată o nouă reglementare pentru un domeniu de activitate, scopul este ca în viitor calitatea muncii să crească, iar obiectivele asumate să fie atinse cu succes într‑un mod eficient. Educaţia este sensibilă la dinamica atitudinală nu doar a celor direct implicaţi, ci a societăţii în ansamblu. Ne dorim cu toţii ca serviciile din educaţie, din sănătate, din oricare alte sfere sociale să fie de cât mai bună calitate, dar, din păcate, de multe ori, ne lăsăm purtaţi de interpretări inadecvate în raport cu ceea ce este nou. Orice meserie îşi statorniceşte de‑a lungul timpului cadrele morale în care există criterii clare privind ceea ce e permis şi ce este interzis. De la Jurământul lui Hipocrate, renumitul medic al Greciei Antice, până în zilele noastre, când politicienii, magistraţii şi mulţi alţii fac jurăminte de moralitate, când încep să‑şi practice meseria – a devenit un loc comun faptul că orice profesie implică şi o dimensiune etică. Dar, prin plusul de rigoare adus de intrarea în vigoare a unei reglementări normative, nu înseamnă nicidecum că în absenţa acesteia activitatea din sfera respectivă se desfăşura la întâmplare, în amoralitate în cel mai bun caz, dacă nu cumva chiar în imoralitate de‑a dreptul.
În învăţământ există, încă de la începuturile sale, ceea ce Spiru Haret considera că este simţul moral. Acesta era de aşteptat să fie prezent la toţi oamenii, indiferent că erau indivizi de rând sau persoane care ocupau demnităţi publice. Simţul moral „fereşte până şi pe omul de rând de a trece peste marginile cinstei şi cuviinţei celei mai elementare“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. VIII: Polemice şi politice: 1905‑1907, p. 241, Editura Comunicare.ro, 2010). Pentru că fondul stării de fapt vizează interiorizarea valorilor şi orientarea atitudinal comportamentală în acord cu acestea, iar nu o raportare superficială la interdicţiile prevăzute de un cod sau altul.
„Nu, codul penal nu este de niciun folos aici. Este un alt cod, mai presus de acesta: Codul conştiinţei omului şi al respectului de adevăr şi de datorie. Pe cine nu ştie de frica acestuia, nu codul penal îl va aduce pe calea cea dreaptă“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. VI: Parlamentare 1907‑1911, p. 65).
Iar dezvoltarea simţului moral este una dintre cauzele bune, în slujba căreia cei care muncesc în învăţământ îşi dedică viaţa.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti