Despre contestaţii

Cum ştim şi chiar ne-am obişnuit, după un examen sau altul, urmează o etapă specială, aceea în care se depun şi se rezolvă contestaţiile. Aşa prevede metodologia. Elevul nemulţumit de nota obţinută poate formula o contestaţie. În centre special organizate, lucrările ale căror note sunt contestate vor fi evaluate şi se vor acorda alte note decât cele iniţiale. Desigur, nu este exclusă varianta ca lucrarea să primească fix aceleaşi note ca şi primele. Dacă între cele două runde de notare există diferenţe mai mari de un punct, urmează o a treia notare, alţi doi profesori vor reevalua lucrarea. De fiecare dată, lucrările sunt secretizate, astfel încât nu pot fi văzute nici numele candidatului şi nici notele obţinute.
Anul acesta, rezultatele la bacalaureat au fost mai bune decât cele de anul trecut. În urma rezolvării contestaţiilor, rata de promovabilitate a crescut cu 1,5%, de la 71,4 la 72, 9%. De aici, impresia generală este aceea că prin contestaţii notele cresc.
Ce vrea un elev aflat în plină desfăşurare a unui examen prin depunerea unei contestaţii? Este de la sine înţeles că îşi doreşte o notă mai bună. Nimeni nu formulează o contestaţie pentru că i se pare că nota lui e mai mare decât se aştepta. Dar, nu în puţine cazuri, sunt şi lucrări cărora după contestaţii le sunt acordate note mai mici. Totuşi, candidatul îşi asumă riscul, fie că îşi dă bine seama de ceea ce presupune, fie că se lasă, cum se spune, purtat de val (de exemplu, anul acesta, la un colegiu din Capitală, o clasă întreagă a depus contestaţie privind notele de la prima probă). În cazuri-limită, dar care există în mod real, depunerea unei contestaţii poate determina picarea examenului. La reevaluare, nota rezultată este sub 5, iar asta schimbă în mod radical lucrurile. Dar se pare că varianta defavorabilă a fost exclusă din analiza stărilor de fapt posibile.
De obicei, la întrebarea: Este bine să depun contestaţie?, un tip de răspuns standard din partea sfătuitorilor este: Da, oricum nu ai ce pierde. Numai că incapacitatea de autoevaluare implică, la rândul ei, consecinţe, unele dintre ele chiar grave, soldate cu picarea examenului. Sunt acele cazuri în care prima corectură a fost cumva îngăduitor-binevoitoare, uneori prea binevoitoare, iar nota rezultată este mult prea mare faţă de prestaţia din lucrarea evaluată. Surprinzător este că elevul în cauză, în loc să fie mulţumit, poate recunoscător, pentru că nu-şi dă, de fapt, seama cum stau în realitate lucrurile, se declară contrariat de notă, pe care o contestă. În mod clar, în astfel de situaţii, autoevaluarea este eronată. Elevul respectiv nu doar că nu ştie exact despre ce ar fi vorba, dar nu ştie nici că nu ştie. El nu deţine competenţele generale şi specifice disciplinei, dar nu probează nici competenţe legate de evaluarea propriilor performanţe.
Din toate acestea înţelegem cât de important este exerciţiul evaluărilor şi al autoevaluărilor pe parcursul anilor de şcoală. Activarea bunului-simţ nu este suficientă în autoevaluare. Subevaluările, dar mai cu seamă supraevaluările sunt posibile. Totuşi, doar supraevaluările determină cererile de reevaluare a lucrărilor. De ce tendinţa preponderentă este spre supraevaluare? Pentru că fiecare om caută temeiuri de conservare a respectului de sine. În ochii celorlalţi, dar şi pentru sine, vrea să pară cât de bun se poate, iar aceasta ţine de firescul conservării echilibrului psihic.
Contestaţiile implică nu numai frământări de ordin emoţional, ci şi atitudini. Nota este dată prin aplicarea unui barem, ceea ce ar crea premise de obiectivitate, dar modul cum punctajul este identificat, însumat ţine de abilităţile corectorului, de subiectivitatea lui interpretativă şi chiar de faptul că, om fiind, poate greşi şi el, din neatenţie sau din oricare alte motive. Despre reaua credinţă a profesorului nu poate fi vorba, nici de pregătirea necorespunzătoare din punct de vedere ştiinţific. Cei care lucrează în educaţie ştiu însă ce ostilitate poate declanşa o notă care nu e la nivelul aşteptărilor, dar mai ales o notă mică. Cel care a evaluat este considerat ca fiind de vină, el e responsabil, lucrarea era mai bună, elevul ce să mai vorbim. Încrederea în probitatea morală şi profesională a profesorului evaluator este pusă sub semnul întrebării. Dascălii se apără în spatele baremelor, a experienţei lor didactice. Elevii şi părinţii nemulţumiţi sunt însă supăraţi, intrigaţi. Ei pot contesta subiectele, baremul, examenul în sine. Principial vorbind, revolta poate creşte până la a critica întreg sistemul de educaţie.
În evaluarea lucrărilor, se pot deosebi mai multe modalităţi de a stabili corespondenţe între barem şi conţinutul efectiv al lucrării. Una dintre acestea este maniera analitică, prin care evaluarea este realizată punct cu punct, cu trimitere la stabilirea sensului conceptelor, la utilizarea lor adecvată, în explicaţii, exemplificări şi aşa mai departe. O altă modalitate este cea sintetică prin care sunt surprinse aspecte de ordin calitativ, care ţin de interpretări, corelaţii, argumentarea unui punct de vedere etc. Este posibil ca între cele două tipuri de a realiza evaluarea să se creeze diferenţe în notare. Neintenţionate, desigur.
Aşa cum ne-am obişnuit în realizarea evaluărilor, se utilizează diferite instrumente administrativ-birocratice, printre care fişele speciale de aplicare a baremelor, apoi diferite borderouri, cel al evaluatorului 1, cel al evaluatorului 2, altul cu nota 1, nota 2 şi media rezultată, care va da nota finală a lucrării. O mecanică destul de greoaie cu multe cifre, adunări; a nu se uita de punctul din oficiu, transcrierea de pe un borderou pe altul, trecerea notelor pe lucrare sunt tot atâtea ocazii de a greşi. Sigur, profesorul atent şi vigilent le verifică şi le tot verifică, trebuie să se pună de acord cu colegul corector, să negocieze asupra notelor care au diferenţe semnificative. Participarea în examene este, atât pentru elevi, cât şi pentru profesori, o ocazie de a învăţa multe despre viaţă, o experienţă care se ţine minte mult timp.
Calendarul desfăşurării examenului ajunge şi la ziua afişării rezultatelor finale, cele de după soluţionarea contestaţiilor. Cei mai mulţi răsuflă uşuraţi, examenul s-a încheiat. Viaţa merge mai departe.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti