Socialize

Facebook
Home » Noutati » Despre cultura instituțională (Inspecția școlară)

Despre cultura instituțională (Inspecția școlară)

Cultura institutionalaCu ceva timp în urmă, revista Tribuna a publicat câteva ecouri cu privire la inspecția școlară, de la care ministrul Educației Naționale așteaptă o revigorare a calității educației în școlii. Erau și opinii care atacau actualul format al inspecției școlare, birocratizat și, de regulă, fără finalități palpabile.

Două sunt în fapt direcțiile din care conceptul de inspecție școlară este atacat; unul privește chiar rostul ei în contextul actual al școlii, în vreme ce al doilea vine din perspectiva unor voci al căror punct de vedere este mult mai radical și se reduce cumva la afirmații de genul: „Nu mai avem nevoie de inspecția școlară!”, „Inspecția școlară este un concept depășit!”, „Inspecția școlară nu rezolvă nimic, nici sărăcia elevilor, nici sărăcia profesorilor!” Se pune astfel în discuție, indirect, tot ce înseamnă cultură instituțională… Or, cum se știe și cum subliniam și în numărul trecut, la noi problema funcționării instituțiilor de orice fel este o rană deschisă.

O campanie organizată destul de recent de un post de televiziune împotriva pedepselor prea dure prevăzute de noul Cod Rutier nu făcea altceva decât să aducă în spațiul public, involuntar, din nou atitudinea românilor față de instituțiile publice. Realizatoarea a susținut, de-a lungul mai multor seri, adesea pe un ton inchizitorial, ideea că pedepsele mari prevăzute în noul Cod Rutier (multe reformulate între timp!) erau insuportabile pentru șoferii autohtoni, făcând comparații cu alte state europene și justificându-și atitudinea prin sărăcia românilor sau prin posibilitatea ca unii șoferi profesioniști să rămână fără un loc de muncă. Etc., etc… Pentru mulți telespectatori, emisiunea a fost un succes deplin, iar realizatoarea mândră a tot citat din SMS-urile primite. Numai că și în acest caz toată povestea era cu susul în jos. Niciun moment jurnalista în cauză, plină de aplomb de altminteri, n-a pus problema situației dramatice privind respectarea regulilor de circulație în România de azi. Nicio secundă vajnica sprijinitoare a „drepturilor românilor” n-a ridicat problema adevărată, adică prelungirea peste un grad de suportabilitate a încălcării normelor de conduită rutieră, civică în general. Jurnalista părea mai degrabă a fi omul confuz de pe stradă pentru care democrația seamănă cu ceva ce presupune lăsatul în pace, „fac ce vreau, merg cu ce viteză vreau, omor oameni pe stradă, fiindcă oricum legile sunt permisive și nu mă sancționează cum se cuvine”. Aproape incredibil, realizatoarea nu a evocat nicio clipă că problema de fond nu era neapărat aceea a cuantumului amenzilor sau a duratei suspen­dărilor de permis, reale poate și acestea, ci aceea de a nu ajunge să plătești amenda, de a nu respecta, cu alte cuvinte, regulile.

Transpunând lucrurile în planul școlii, problema rămâne în parte aceeași. Nu inspecția școlară este inutilă, ci mai degrabă modul în care ea se face. Nu știu care mai este acum metodologia unei inspecții școlare, bănuiesc că și aici, ca și în aproape tot ceea ce privește cadrul formal al școlii, au fost preluate cu sârguință unele cutume europene, chit că inspecția școlară capătă forme destul de particulare în raport cu istoria învățământului din fiecare țară europeană… În perioada interbelică, de pildă, dacă este să-ți faci o imagine despre noi, conform unor rapoarte de inspecție ale vremii, era clar că inspectorul școlar era interesat și atunci de o mulțime de aspecte ale școlii (birocratice?!…), dar era preocupat mai cu seamă de câtă carte știa elevul. Or, se pare că tocmai aici s-a rupt firul. Că știința elevului a devenit, în momentul de față, mai degrabă un lucru secundar în cadrul oricărei inspecții școlare… În ciuda faptului că avem la îndemână – sau mai degrabă am putea avea la îndemână – teste standardizate care ne pot da o imagine foarte concretă despre nivelul de pregătire al elevilor la disciplina X sau Y.

Dar ce împiedică inspecția școlară de azi să se apropie de fondul problemei?!… Cauzele sunt, ca de obicei, numeroase, dar oricum ele se regăsesc și în atitudinea noastră generală față de ceea ce se cheamă cultura instituțională pe care cel mai adesea nu punem mare preț. Fiindcă o inspecție școlară ar trebui, teoretic vorbind, să schimbe la un moment dat, în mod esențial, lucrurile dintr-o școală. Să rezolve, cu alte cuvinte, multe dintre problemele de fond constatate. Se întâmplă acest lucru oare?!… Cele mai multe inspecții școlare sfârșesc în formalism. De fapt, încep și sfârșesc așa. Oricât ar fi de „luminat” inspectorul școlar, el are, se pare, o libertate infimă în a lua decizii, în a determina schimbări. El poate consemna eventual fapte într-un proces verbal, el poate da termene de rezolvare, el poate conveni asupra unor soluții, însă de aici și până la adevăratele schimbări pe care soluțiile le-ar putea determina în școală drumul este atât de mare, încât lucrurile sucombă pe parcurs. Fie în Registrul de Inspecții în care au fost consemnate, fie undeva în procesul rezolvării. Veți spune că-i vorba de cazuri concrete, care ar putea fi rezolvate. Veți spune poate că cele mai multe dintre constatări vor fi îndeplinite și poate că lucrurile stau și așa în unele locuri. Dar, în pofida unor asemenea posibilități, pe care nu le neg, inspecția școlară nu are/nu mai are azi relevanța așteptată. Imaginați-vă, de pildă, existența unor caiete de teste ale elevului și obligativitatea ca inspectorul școlar să aplice unul dintre testele standardizate aflate în portofoliul catedrei, al școlii în cauză. Caietul acela de teste ar fi un fel de carnet de note al elevului, de evaluări la fel de semnificative, sau aproape la fel, ca o testare națională sau regională. În acest caz, nu trebuie demonstrat că inspecția școlară ar deveni cu adevărat relevantă… Numai că din nou trebuie să ne punem întrebările: 1. Există teste standardizate în fiecare școală românească de azi?! 2. Mai cuprinde metodologia inspecției școlare (de conținut, nu specifică!) actuală și evaluarea cunoștințelor elevului la un moment dat? Poate da, poate că aceste teste chiar există și există și în metodologia inspecției școlare o asemenea prevedere… Ne-am bucura!

Ce e important nu e faptul că inspecția școlară ar fi inutilă. Dimpotrivă, rolul ei ar trebui accentuat și adecvat elementelor concrete, de criză, ale școlii de azi… Și atunci, sigur, inspecția școlară nu ar mai fi privită nici ca inutilă și nici birocratică. Ar fi doar o formă de colaborare cu profesorul în dorința amândurora ca țintele educative să fie atinse…

Impresia multora este însă că inspecția școlară fie are ceva kafkian în ea prin absurdul documentelor care se cer a fi verificate, fie că aceasta este mai degrabă un eveniment inert și exterior școlii. Să fie de vină doar inapetența noastră pentru ceea ce am numit cultura instituțională?!… Sau să fie de vină impasul în care managementul educațional se află de multă vreme, copleșit fiind de vestitele „forme fără fond” de care, cred unii, nu ne vom putea elibera încă multă vreme de aici înainte.

Adrian COSTACHE