Socialize

Facebook
Home » Actualitatea » Ultima ora » Despre educaţie şi nu numai, cu Solomon Marcus

Despre educaţie şi nu numai, cu Solomon Marcus

Solomon Marcus

Academician Solomon Marcus

Neobişnuit de cald pentru sfârşitul lui octombrie. Oamenii căscau a plictiseală în cazinoul de la Sinaia de se auzeau fălcile pârâind. Vorbea o profesoară din Israel despre creativitatea matematicii. Cum se pot găsi mai multe soluţii la aceeaşi problemă şi alte plictisuri. Un ecran de Samsung S4 s-a aprins lângă mine. Una dintre organizatoare se urcă la pupitru şi începu să vorbească. Cu toţii îl cunoaşteţi, zise ea folosind multe cuvinte. În timpul ăsta, un moşulică spân se strecură prin spatele ei şi se aşeză pe primul scaun. Purta nişte ochelari cu rame groase. Eu n-am prezentare din asta, spuse el şi arătă către panoul din spate, unde tocmai se stinsese PowerPointul profesoarei din Haifa. Râsete în sală. Deschise carneţelul cu spirală la prima pagină, dădu coperta peste cap, aruncă o privire iute şi începu să vorbească. De cincizeci de ani tot particip la conferinţe de tipul ăsta. Am început să am un sentiment de zădărnicie. Parcă nu se schimbă nimic. Câteva burţi se ridicară de râs. Ştiţi ce le lipseşte copiilor? Vorbea rar, aşteptând până ce cuvintele îi ajungeau la ultimul rând de lângă uşă. Apoi răspundea. Şi parcă un singur cuvânt avea înţelesul a două. Uneori, printr-o tăcere îţi arăta mai mult decât putea vorbi în câteva minute. Alteori împungea cu arătătorul aerul din faţa lui de parcă apăsa un buton invizibil. Dar butonul era defect, nu mai răspundea nicăieri.

Copiii au deficit de afectivitate şi doare când vezi. Îşi pierd sensibilitatea. Terminarea clasei a şasea, ăsta e momentul critic. Aici e ruptura. Ce se întâmplă atunci? Până în clipa aia eşti copil, iar după ce revii la şcoală în clasa a şaptea îţi pierzi inocenţa, te desparţi de copilărie, o laşi în urmă. Acolo se întâmplă ceva, la terminarea clasei a şasea. Cuminţenia în şcoală! De ce mai credem în le­genda copilului cuminte care nu vorbeşte ne­între­bat? Asta vrem? Ca un elev să stea cuminte, cu mâinile la spate şi să nu vorbească decât atunci când primeşte derogare de la profesor? Am citit pe frontispiciul unei instituţii decalogul tăcerii. Da, era tocmai acolo în văzul tuturor. Şi din cele zece porunci am reţinut doar patru: 1) taci, dacă nu ai de spus ceva valoros, 2) taci, dacă eşti provocat, 3) taci, dacă eşti ispitit să vorbeşti, 4) taci, dacă eşti ispitit să critici. Ce înţelegeţi din asta? Un beţişor începu să aştearnă cuvinte pe ecranul de Samsung S4 de lângă mine, pe insignă scria nu ştiu ce inspec­tor. Tip bine, cu ochelari, tuns scurt. O fătucă blondă, din aceeaşi delegaţie, se fâţâia pe lângă el. Inspectorul îi zâmbi şi literele îi ieşiră strâmbe. Pe la al cincilea rând reuşi să rotunjească mai bine cuvintele. Beţişorul buclucaş îi juca feste.

La noi, continuă profesorul Solomon Marcus, se face o educaţie bazată pe tăcere. Pauză de con­ştien­tizare. Întrebarea e descurajată. Aici se as­cun­de o mare problemă a şcolii româneşti. De aici se trage eşecul educaţional. Elevul nu este încurajat să pună întrebări, să-şi pună întrebări. Dar mai sunt şi alte probleme („Răni deschise” le numeşte el în ultima carte). Gândiţi-vă la ştiri! Elevul, la fel ca alte categorii, este influenţat de ele. Toate încep numai cu nenorociri. O ştire bună este, în fapt, o întâm­plare rea. Întotdeauna m-am gândit ce înseamnă următorul lucru. Auzi despre cineva că „a fost ares­tat preventiv pentru 29 de zile”. De ce 29 de zile? De ce nu 28, adică 4 săptămâni, de ce nu o lună, care are 30 sau 31 de zile? După ştirile despre nenorociri ce urmează în calup? Ştirile derizorii, cele care umplu timpul de pomană, chestiuni neînsemnate, ridicolul săltat la rang de actualitate. Al nu ştiu câtelea divorţ! Am văzut odată o ştire despre o femeie care îi dăduse cu un topor în cap cuiva, nu mai ţin minte din ce motiv. Am schimbat canalul şi am dat pe un film. Tocmai atunci era o scenă în care o femeie ţinea în mână un cuţit şi părea gata să-l folosească în scopuri deloc paşnice. Nu uitaţi că televizorul înseamnă educaţie infor­mală. De ce se transmit aceste nenorociri? Pen­tru rating. Iar ca să faci rating îţi trebuie tot ridicolul din lume, toate lucrurile lipsite de orice valoare culturală. Nimic altceva. Plictiseala este boala canalelor TV. Obiectivul lor este să umple timpul, 60 de minute, 24 de ore, 7/7. Nu contează în ce fel este omorât timpul. De exemplu, am văzut odată o ştire despre un concurs de mâncat cârnaţi. În timp ce unii înfulecau, alţii îl priveau pe un con­curent cum moare înecat. Mai vezi ştiri politice în care unul declară că „vom folosi toate mijloacele ca să-l oprim pe adversarul nostru”. Nu mai e la modă lupta de idei. Acum există adevărat război politic. Un cuvânt scos din context sau o întorsătură de frază pot declanşa lupte politice, rupturi de prie­tenii.

Te doare când vezi slugărnicia unora pentru cei care sunt (vremelnic) la putere. Care este dezi­deratul din curriculum şcolar? Dobândirea de cunoaştere! Dar accentul trebuie să cadă pe înţe­legere, şi nu pe acumularea de cunoştinţe. Nevoia de a înţelege trebuie educată. Înţelegerea trebuie să primeze în faţa acumulării. Iar problemele cele mai grave sunt de ordin omenesc. Este vorba de lipsa fiorului. Dacă nu se aprinde acea flacără, dacă elevul nu simte acea foame de a înţelege, totul se duce de râpă. Tehnologia este de bun augur. Elevii trebuie să folosească TIC pentru a comunica cu semenii lor din alte lumi sau medii, pentru a cunoaşte diferitul. În schimb, ei ce fac? Utilizează internetul pentru a deschide punţi de comunicare goale cu colegii de care tocmai s-au despărţit şi pe care îi vor revedea în următoarea dimineaţă. Comunicarea cu diferitul lipseşte.

Una dintre crimele edu­ca­ţionale este pro­­blema mu­zicii în şcoa­lă. E la pă­mânt. Este o mare pierdere faptul că elevii nu sunt puşi să asculte, măcar o dată, muzică clasică. Ome­nescul se poate educa prin mu­zică. O altă problemă este incapacitatea de a folosi jocul. Imaginaţi-vă un copil de până la doi ani care învaţă să meargă şi care se simte inundat de o libertate fără margini la care nici nu visa. El cade, uneori plânge, apoi încearcă din nou să facă acel lu­cru. Nimeni, niciun adult, nu se gândeşte să pe­depsească nereuşita copilului. Greşeala şi eşecul în învăţare nu trebuie deci pedepsite. Niciodată. Îmi amintesc ce le-a spus Steve Jobs studenţilor săi: să fiţi flămânzi, să fiţi nebuni şi să vă trăiţi viaţa. Să analizăm aceste cuvinte. Flămând? A nu te opri din căutare, din înţelegere. Nebun? A descoperi noi moduri de a te exprima, de a găsi soluţii, de a lăsa în urmă pe cele vechi. Şi nu lăsa pe alţii să-ţi trăiască viaţa, ci fă lucrurile în felul tău. Oamenii care îi lasă pe alţii să le trăiască viaţa gândesc ca alţii dinaintea lor, nu se pot rupe de maniera de a gândi a înain­taşilor.

Lipseşte actul critic al manualelor şcolare. N-am citit nicăieri un text critic la adresa acestora. Nu pot să cred că toate sunt perfecte! Ascundem, uneori cu bună ştiinţă, faptul că multe din cunoştinţele pe care le punem înaintea elevilor sunt, de fapt, ipo-­teze. Unde a dispărut îndoiala carteziană? Cu­noaş­terea umană este ca o ştafetă, despre care nu ştim de unde a apărut şi încotro se duce. În şcoală se predă o sumă de fapte izolate, o înşiruire de piese ale aceluiaşi ceas, iar elevii nu sunt îndrumaţi să sesizeze legăturile dintre ele. Atunci când cauţi a înţelege, ai să descoperi că ce este mult se reduce la puţin. Şi că unele lucruri sunt transversale mai multor domenii. Un exemplu din matematică: funcţia logaritmică îşi găseşte un numitor comun în lingvistică, informatică, psihologie, biologie. Căutând vei descoperi că proporţiile care plac vă­zului sunt aceleaşi cu cele care plac auzului. Meta­fora nu este doar expresivitate, devine un fel de a fi. În multe dezbateri se face retorica prafului aşternut peste hârtii vechi.

O altă „rană deschisă” este educaţia făcută în alb şi negru care ne împiedică să înţelegem problemele mai complexe, care nu pot fi judecate simplist. Este exemplul cazurilor Roşia Montană şi gazele de şist. Problema este mult prea complexă pentru a fi înţeleasă în alb sau în negru. Unde este graniţa dintre tradiţii şi superstiţii? Aşa se întreba şi Maiorescu despre concilierea localului cu univer­salul. Oximoron? Îmi vin acum în minte două arti­cole pe care le-am trimis organizatorilor: „Limba română între infern şi paradis” şi „A locui azi în limba română”. Limba din manualele şcolare este standardizată, săracă. Elevii resimt lucrul ăsta. N-ar trebui să spun lucrul acesta, dar cred că 80% dintre absolvenţii de facultate obţin diplome goale şi nu sunt buni la nimic, nu sunt competenţi în niciun domeniu. Am citit `ntr-un articol din Tribuna Învăţământului cum o şcoală sărbătorea o sută de ani de excelenţă. Am ajuns să ne scăldăm în exce­lenţă!

Discursul regelui s-a terminat şi acum a apărut moderatoarea. Ascultându-vă, spuse ea, mi-a venit în minte o carte – „Candide”, de Voltaire. În final, eroii, după ce cutreieră lumea, se strâng undeva şi constată că cel mai bun lucru rămâne să-şi cultive grădina, căci munca este lucrul care te fereşte de toate relele. Educaţia se axează pe proces, pe competenţă, şi nu pe transmiterea de cunoştinţe, ţine să sublinieze moderatoarea. Astăzi pe face o predare pe competenţe. Suntem la ani-lumină de acest deziderat, răspunse Solomon Marcus şi sala aplaudă. Vine o fătucă să pună o întrebare la microfon. E subţire, înaltă de nu se mai termină, iar maestrul se ridică, îşi bagă mâinile în buzunare şi se apropie la două palme de tânără, într-un gest care aducea a stand-up comedy. Probabil sunetul nu funcţiona bine în faţa sălii sau urechile slăbiseră mult. „Fii tu însuţi schimbarea pe care o vrei în lume – Gandhi”, rosteşte fătuca, picioare lungi. Maestrul se aşază la loc şi începe să-şi tot ridice oche­larii. Împunge cu degetul în aer, vorbeşte repede ca-n secvenţa cu Benny Hill, oamenii se ridică şi pleacă. Sala se goleşte şi el continuă să vorbească. Cei doi, trei rătăciţi se uită-n gol sau nu-l bagă-n seamă. Cam aşa vorbeşte Solomon Marcus cu cei care trebuie să schimbe învăţământul, de cincizeci de ani încoace. Să revenim! Omul cu telefonul se întoarse către fătuca blondă de lângă el şi-i spuse „am scris cinci pagini”. Fata îi zâmbi sfios.

Cum se recuperează omul din om, maestre? întreabă altul. La grădiniţă sau chiar mai devreme, la şcoala primară… răspunde el şi topica propoziţiei ne face cu ochiul a bătrâneţe. Să nu uităm totuşi, Solomon Marcus are 88 de ani şi o luciditate care te sperie. Un lucru pe care-l putem face, răspunde el, este educaţia muzicală. Dacă o eludăm, omul pierde o parte importantă din sensibilitatea sufletească. Rolul muzicii nu este de a te face mare pianist, ci de a-ţi conferi un refugiu, o deschidere, o înţelegere. Tradiţia trebuie preluată într-un mod critic şi în niciun caz ca pe ceva care nu comportă discuţie. Maestrul se înfierbântă, dă cu mâna în microfon şi creează un ecou în boxe. Învăţarea care nu se realizează cu disponibilitatea sufletească a copilului de doi ani nu este învăţare adevărată.

Totul e aiurea, strigă el. Mulţi se treziră brusc. Beţigaşul scăpă o coadă lungă unei litere pe ecra­nul de Samsung S4. Neaşteptata reacţie ne dădu un bobârnac la toţi. Tocmai atunci, fără legătură, Basarab Nicolescu, care conferenţiase cu o zi în urmă, ieşi din sală. Părul lui alb şi zburlit trecu la acelaşi nivel cu capetele celor aşezaţi pe scaune. Avea să revină ceva mai târziu. V-a propus cineva vreodată să deveniţi consilier la Ministerul Edu­caţiei? – întrebă un altul. Un prieten de-al meu din SUA, răspunde, mi-a spus că la ei schimbările vin de jos în sus, niciodată de la minister. Pentru că cei de sus cu cine vorbesc, cu cine fac ei schimburi de experienţă? Vă spun eu, cu oamenii buni de gură din sistem şi care se dau drept oameni ai şcolii. Întotdeauna doar cei buni de gură ies în faţă.

Prof. Bogdan ANDRONACHE,

Colegiul de Poştă şi Telecomunicaţii Gh. Airinei, Sector 6, Bucureşti

Recomandari:

Arta predarii