Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Despre lectură şi noile programe

Despre lectură şi noile programe

Date statistice recente (numărul analfabeţilor reali, numărul elevilor neprezentaţi, anul trecut, la Testarea Naţională de la sfârşitul clasei a VIII-a ori al celor care au luat note sub cinci!) subliniază fără dubiu marile probleme de fond cu care se confruntă şcoala preuniversitară. E vorba, în primul rând, de calitatea ei, iar aici chestiunea nu e doar o problemă de motivare/opţiune a elevului, ci şi a unui stat responsabil. Pe scurt, de mai mult de un deceniu, se constată o scădere lentă, dar constantă, a nivelului de pregătire a absolvenţilor de clasa a VIII-a. Motivele sunt numeroase şi au ca punct de pornire o anume structurare a învăţământului obligatoriu din România de azi, ceea ce generează zilnic „migrarea“ a circa 70 de mii de elevi dinspre domiciliu către şcoală, până la calitatea  mai recentă a corpului profesoral. Nu-i mai puţin adevărat că între elementele care au contribuit la această realitate, devenită, cel puţin la nivel retoric, îngrijorătoare şi pentru unii dintre factorii decidenţi, programele şcolare vechi de mai bine de două decenii şi-au avut partea lor de contribuţie. Dar cele mai multe astfel de observaţii sunt lucruri ştiute, realizându-se uneori şi analize de fond ale realităţii în intenţia de a se găsi soluţii. Soluţiile întârzie însă, între altele şi fiindcă nici până azi nu există un modus vivendi în ceea ce priveşte profilul absolventului de clasa a VIII-a, chiar dacă noul plan-cadru a încercat o schiţare a acestui profil. Dacă luăm însă în calcul modul în care se formulează acest profil cu trimitere la limba şi literatura română din gimnaziu, e probabil mai bine să renunţăm în a mai face din el un punct de referinţă, căci generalitatea absolută a textului e mai mult decât evidentă: elevul să manifeste „sensibilizare si exprimare culturală,  să realizeze  lucrări creative folosind diverse medii, inclusiv digitale“. Dar în ce fel ar trebui să fie sensibil cultural şi, eventual, moral? Căci fie cu şcoală, fie fără, el va fi oricum… sensibil în vreun fel.

Ceea ce a lipsit şi lipseşte în continuare şcolii româneşti de azi este un real feedback al stării de fapt, care a generat datele amintite. Nici „dezbaterile“ recente asociate noilor programe gimnaziale nu au reuşit să schimbe ceva, dovadă fiind, între altele, şi faptul că nu s-a încercat o analiză a deficienţelor vechilor programe (fiindcă acestea nu se ştiu?), pentru a se motiva într-un fel decizia de revizuire.

Nu ştiu cum se mai face azi o inspecţie tematică (una dintre sursele feedbackului) – poate că e un subiect ce merită abordat –, dar am bănuiala că ea se încadrează în standardele atât de prezente în tot ce înseamnă „formele“ şcolii de azi. Oricum, o experienţă mai veche mă urmăreşte şi o voi reproduce aici, în datele ei esenţiale, pentru cei interesaţi. Ne aflam, un grup de profesori, în judeţul Bistriţa-Năsăud, într-un schimb de experienţă. La circa 18 kilometri de capitala de judeţ, pe un drum naţional, unul dintre noi a avut ideea de a ne opri la o şcoală, care tocmai se ivise pe stânga şoselei, pentru a o vizita. Pare un gest oarecum neaşteptat, dar nu calificarea gestului contează, ci evenimentul ca atare: am rugat să intrăm la o clasă, era vorba de o clasă a VII-a, chiar la ora de limba şi literatura română, şi nu am avut altă solicitare decât aceea de a asculta modul în care 5-6 elevi au citit textul la zi din manual… Doar de a-l citi! A fost apoi şi o scurtă conversaţie orală, de tipul ce-aţi făcut ieri după-amiază, dacă v-aţi uitat la televizor, ce aţi văzut etc.

Încercând să sintetizez lucrurile, am realizat atunci, pentru prima oară, cu o luciditate deplină, că problemele care priveau lectura elevilor – şi erau destule! – proveneau din faptul că profesorul în cauză – ca mulţi alţii, de altfel –, „împins“ de programă, scăpa din vedere faptul că o activitate asociată învăţării, aparent elementară şi rezolvată în clasele anterioare, precum lectura/lectura repetată a textului, cu toate implicaţiile posibile, era/este şi azi sistematic expediată, fiindcă altele sunt problemele programei şi ale proiectării didactice ce trebuie rezolvate. Se va spune poate că nu trebuie să-i înveţi pe elevi tabla înmulţirii la clasa a VII-a, când trebuia s-o facă altcineva în clasele primare. Nici măcar faptul că în momentul de faţă, prin lege, 25% din numărul de ore se află la dispoziţia profesorului, nu pare a fi schimbat ceva, iar inspecţiile tematice nu cred că se „coboară“ la un asemenea detaliu de bucătărie la clasa a VII-a. În paranteză fie spus, dezbaterile asociate noilor programe de limba română s-au concentrat la un moment dat şi asupra momentului în care trebuie introdus rezumatul, unii profesori pledând inerţial pentru clasa a VI-a, iar alţii, mai puţin inerţial poate,  pentru clasa a VII-a. E vorba, atenţie, de rezumarea unui text care presupune abilităţi de sinteză remarcabile la un elev de 13-14 ani! Dar se pare, că prinşi de optimismul modernităţii şi postmodernităţii, credem că noile serii/generaţii sar peste etape ale logicii şi coerenţei.

Revenind la tema însemnărilor – problema lecturii în şcoala de azi şi implicit a analfabetismului funcţional –, trebuie observat că o anume adecvare pare să se fi încercat cu noile programe de gimnaziu, măcar şi pentru faptul că există o preocupare ca un asemenea concept să fie prezent ca atare în programe: exerciţii de lectură predictivă, la clasa a V-a, de exemplu, sau strategii de lectură în clasa a VII-a ori dezvoltarea competenţelor de lectură în clasa a VIII-a.

Fără îndoială că problema adecvării documentelor şcolare, a programelor de studiu la „şcoala reală“, nu este un lucru simplu şi e naiv să se creadă că, doar prin câteva analize de cazuri, chestiunea se limpezeşte. În acelaşi timp însă, aceste „cazuri“ au darul de a ne extrage din retorica europeană a reformelor şcolii şi de a ne reîntoarce la un anume bun-simţ
psihopedagogic şi didactic, pe care doar  reamintirea unor adevăruri elementare ni-l mai poate resuscita. La o analiză de ansamblu, noile programe gimnaziale de limba şi literatura română par a se fi apropiat mai mult decât vechea programă de ceea ce este/sau trebuie să fie şcoala obligatorie azi, în România, unde de 20 de ani discursurile de toate chipurile, politice în special, ţin locul unei realităţi de care pare a se mai ocupa puţină lume dintre cei chemaţi să se ocupe: profesori, părinţi, elevi. Rămânem mai departe consecvenţi unui limbaj european consacrat şi nimeni nu îndrăzneşte să schimbe nici măcar o vorbuliţă din ceea ce a devenit zona sacrosanctă a „limbajului competenţelor“, deşi diferenţa dintre şcoala care prefera un „limbaj al cunoştinţelor“ şi cea care a adus cu sine preţiosul „limbaj al competenţelor“ nu pare să fie, calitativ vorbind, prea mare. Ba uneori, lucrurile par a sta invers, iar cauza ne scapă printre degete, precum peştele abia scos din baltă.

 Adrian COSTACHE

P.S. La Ploieşti, creatorii de subiecte-standard pentru Olimpiada Judeţeană de Limba şi Literatura Română par a fi dat-o în bară cu un subiect care cerea elevilor participanţi „să-şi imagineze că sunt personajul ce colectează taxele de la ţăranii din romanul Moromeţii şi să redacteze un referat (raport scris) adresat conducerii de partid prin care denunţă „calitatea de element duşmănos a lui Ilie Moromete“.

În acest context, ne precizează un site de ştiri, un profesor evaluator a considerat că subiectul „spune foarte mult despre lumea de azi, a denunţului“, făcând trimitere la „Olimpiadele denunţului (?!)“, în timp ce Inspectoratul Şcolar Judeţean Prahova a susţinut că elevii trebuie să ţină cont că este vorba despre „un univers ficţional“.

Colac peste pupăză, de la o televiziune  am aflat  că cineva din minister ar fi zis că se poate merge până acolo încât să se ajungă la desfacerea contractului de muncă… Al cui şi de ce? Mai târziu a apărut şi precizarea că de anul anul şcolar viitor subiectele vor fi făcute de…  minister.

Aiureala e deplină. Problemele de fond, dacă e să discutăm totuşi serios, mi se par a fi altele: e vorba mai întâi de adecvarea/credibilitatea situaţiei imaginate. E vorba apoi şi de cât de cunoscută le este elevilor tipologia textului dat (referatul!) şi, în sfârşit, în ce măsură sunt aceştia familiarizaţi cu o dimensiune a societăţii de tip totalitar, care presupune denunţarea „elementelor duşmănoase“ poporului!

P.P.S. O reacţie vine şi din partea unui comentator de la Deutsche Welle: „…nu DNA este de vină pentru acest subiect (…), ci abandonarea tot mai largă a unui criteriu pedagogic tradiţional, care ne spune că elevii trebuie educaţi în spiritului binelui şi al fru­mosului“. Adevărat!