Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Despre politeţe

Despre politeţe

Tocmai de aceea, cazuri de tipul celor prezentate în media, în care un elev nemulţumit de nota obţinută la testul predictiv înţelege că poate să o conteste, bătând cu pumnul în catedră, ofensând şi urmărind să-şi intimideze profesoara, pot fi socotite scandaloase de-a dreptul. Dar, Statutul elevului îi permite să conteste nota – aduce aminte opiniei publice cineva împăciuitor din instituţie. Desigur, orice elev trebuie să fie ajutat, prin explicaţii adecvate, să înţeleagă în ce constă corespondenţa dintre baremul de notare şi conţinutul lucrării scrise, dar niciun regulament nu prevede că, în cazul în care este nemulţumit, elevul poate să fie nepoliticos, chiar agresiv cu profesorul său.

Din păcate, în ultimul timp, sunt prezente în spaţiu public şi cazuri de violenţă fizică explicită, filmate de un elev care, departe de a lua o atitudine potrivită, găseşte că este amuzant să posteze pe reţelele de socializare cum se înfruntă într-un conflict oarecare câţiva colegi. Nici vorbă de politeţe atunci când interesele ajung să fie în plină dispută. Cum să-şi respecte profesorii, cum să se respecte elevii între ei, dacă mediul şcolar este viciat de lipsa de politeţe care, iată, produce consecinţe dintre cele mai dramatice.

La fel ca în situaţia în care optimizarea învăţării se bucură de rezultate remarcabile pentru elevii deja buni la carte, dar rămâne o provocare pentru cei cărora învăţarea cognitivă li se pare o activitate neatractivă; tot aşa şi cu politeţea, putem constata că persoanele care sunt politicoase oricum, principial, nu se antrenează în stări contradictorii, evită într-un fel sau altul să fie nepoliticoase. Mai mult, nu vorbim despre politeţe atunci când aceasta se manifestă în mod firesc, ca o coordonată subînţeleasă a comportamentului cotidian, dar ne arătăm indignarea, pe bună dreptate, când regulile de bun-simţ parcă se pierd, iar a nu fi de acord cu o stare de fapt declanşează reacţii atât de nepotrivite.

De multe ori, politeţea se reduce numai la formulele de salut, considerate forme de politeţe, care se impun în atenţia noastră prin frecvenţă: Bună dimineaţa!, Bună ziua!, Bună seara!, La revedere… etc. Dar o persoană este considerată politicoasă doar pentru că salută? Oare este un gest demn de politeţe atunci când un elev filmează cum se bat colegii sau un altul când un elev jigneşte prin atitudinea sa agresivă un profesor?

Politeţea nu ar trebui să fie condiţionată de vârstă sau de statutul social. Dar persoanelor vârstnice ar trebui să li se acorde respectul cuvenit, cu atât mai mult. Cum să fie posibilă o relaţie benefică profesor-elev în afara ariei de respect?

La orele de dirigenţie se mai discută despre politeţe? – ne putem întreba în mod legitim. Sau politeţea este o dimensiune a relaţiilor umane depăşită, învechită, demnă de secolele trecute, care ţineau la o anume etichetă comportamentală? Surprinzător este că, în realitate, cel puţin la liceu, orele de dirigenţie nu mai există, ca ore de sine stătătoare, prinse în orarul claselor, nici în ciclul inferior al liceului, nici în cel superior. Necesitatea unor astfel de ore este evidentă pentru elevii din clasele a noua şi a zecea. Veniţi din şcoli generale, în care climatul instituţional era diferit, mulţi dintre elevii claselor a noua au nevoie de îndrumare specială ca să îşi găsească locul în noul colectiv. În câte o situaţie, un elev rămâne surprins când i se atrage atenţia că vorbeşte prea tare, că nu e politicos să ţipe pe holul şcolii, altuia că trebuie să salute şi personalul administrativ, nu doar pe profesori şi aşa mai departe. Iar dacă se întâmplă să fie nemulţumit de ceva, asta nu înseamnă că se poate comporta ca şi cum ar face rabat de la a mai respecta regulile de bun-simţ. Nu s-a inventat încă scutirea de la politeţe.

În paradigma tradiţională a învăţământului era acceptată ideea că profesorul trebuia cumva ştiut de frică. Părea că, de voie, de nevoie, politeţea era impusă pentru că altfel urmau, fără niciun dubiu, consecinţe imediate. În societatea actuală, sunt încă destule cazuri în care, în contextul unei democraţii superficial înţelese, profesorul este pus în situaţii stânjenitoare, în relaţiile cu unii elevi, chiar şi cu părinţii acestora, care ignoră, poate fără să îşi dea seama, ori cu bună ştiinţă, care sunt limitele de politeţe şi îndatoririle de respect între care sunt permise social să se înscrie comportamentele umane.

E adevărat că „Nimic nu este mai detestabil decât respectul bazat pe teamă“ – cum observa Albert Camus. Dar nici nu se poate abuza de libertatea garantată într-o societate democratică, tocmai pentru că nemaiavând presiunea unor sancţiuni ameninţătoare, explicite, se poate considera că fiecare face cum vrea, chiar încălcând regulile decente de convieţuire la un moment dat.

În unul dintre subiectele date la Limba şi literatura română, în Examenul de bacalaureat din 2012, a fost următoarea cerinţă: scrie un text argumentativ pornind de la o afirmaţie a Ioanei Pârvulescu „Politeţea rămâne totuşi azi, ca şi ieri, singura formă controlabilă şi educabilă a empatiei, a înţelegerii celuilalt“. În final, elevul trebuia să formuleze o concluzie pertinentă privind politeţea.

Având în atenţie exemple atât de lipsite de politeţe din viaţa şcolii, nu putem să rămâne indiferenţi la un astfel de subiect de reflecţie.

Despre ce formă de înţelegere şi empatie poate fi vorba, când un adolescent care vine la şcoală riscă să fie jignit sau chiar bătut de colegi, când un dascăl se confruntă în munca sa de zi cu zi cu atitudini ostile, ofensatoare, trebuie cumva să facă faţă ameninţărilor?

Oare rămâne politeţea doar un subiect teoretic, pe tema căruia dacă un absolvent poate argumenta coerent, atunci are şanse bune să obţină diploma de bacalaureat?

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti