Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Despre predictibilitate

Despre predictibilitate

O caracteristică a muncii în domeniul educaţiei este, sau ar trebui să fie, predictibilitatea. Cele mai multe dintre reperele care jalonează activitatea se înscriu sub ideea aşezată a faptelor care pot fi prevăzute, prezise. De la planurile-cadru la planificările calendaristice anuale, linia generală este dată de continuitate, stabilitate, consecvenţă, ceea ce conferă în acelaşi timp şi un plus de coerenţă sistemului.

Predictibilitatea este apreciată în multe sectoare de activitate, în economie prin excelenţă, dând mediului de afaceri şanse de proiectare pe termen mediu şi lung. Dar predictibilitatea nu este niciunde mai valorizată ca în învăţământ.

Toţi cei implicaţi se pot bucura, într-un fel sau altul, de exerciţiul anticipărilor liniştitoare. Dascălii îşi planifică din timp parcurgerea materiei de predat în corelaţie cu gama de competenţe care urmează a fi formate, dezvoltate elevilor, astfel încât au repere clare privind ce au de făcut în fiecare săptămână de activitate, în fiecare zi, la fiecare oră de curs. Părinţii ştiu cu anticipaţie ce etape de şcolarizare o să urmeze copiii lor.

Tocmai pentru că ritmurile şcolii sunt cunoscute dinainte, comunitatea locală poate recepta şcoala ca o instituţie generatoare de premise pentru dezvoltare, un centru de resurse pe care se poate baza.

Chiar şi elevii apreciază predictibilitatea, ori de câte ori este conştientizată, explicată – devine parte din strategia de lucru. De exemplu, consideră că anunţarea extemporalelor este bine-venită, ţinând de sfera practicilor corecte. Un test-surpriză, neanunţat, este o activitate riscantă, prin care se pot oricând lua note mici. În unele cazuri, o astfel de evaluare pare că ţine de capriciul profesorului, de un mod mai puţin inspirat de a atinge alte scopuri, cum ar fi obţinerea disciplinei mult dorite, mai multă linişte în clasă, ori sancţionarea unor comportamente neadecvate şi aşa mai departe. În schimb, atenţionarea privind necesitatea de a se pregăti pentru a face faţă onorabil în desfăşurarea unor activităţi, care urmează să se desfăşoare, este adesea interpretată drept un comportament firesc, stimulativ pentru cooperare, întrajutorare, susţinere. Cei care observă avantajele faptului de a şti dinainte cum se vor desfăşura lucrurile va putea nutri chiar o anume recunoştinţă în raport cu un climat psiho-afectiv pozitiv, prietenos.

Predictibilitatea desfăşurării lucrurilor ne permite să ne simţim în siguranţă.

Predictibilitatea este corelată cu raţionalitatea: aşteptăm să aibă loc ceea ce este raţional să aibă loc. În felul acesta, putem găsi cele mai adecvate mijloace pentru a ne atinge obiectivele; munca prestată devine eficientă.

Nu ne dorim să apară fapte accidentale, întâmplări asupra cărora nu am putut să formulăm nicio idee, pe care nu le-am anticipat. Tocmai că atunci când au loc astfel de fapte aleatoare, suntem contrariaţi, ne simţim ameninţaţi de ceea ce nu cunoaştem, considerăm că, pe măsură ce incertitudinea creşte, se măreşte şi probabilitatea apariţiei unei zone în care nu există niciun control, ci doar riscuri, de o formă sau alta.

Pedagogia tradiţională era corelată nemijlocit practicilor didactice previzibile. În ce măsură pedagogia postmodernă mai poate satisface condiţia de predictibilitate a demersului didactic astfel încât să îi asigure premisele de succes? – reprezintă o întrebare la care fiecare dintre noi poate căuta răspunsuri.

O direcţie ar fi aceea a comportamentelor de zi cu zi ale profesorului, a modului în care acesta alege să îşi desfăşoare activitatea didactică. De exemplu, poate alege să fixeze împreună cu elevii reguli de lucru, pe care apoi să le respecte în mod consecvent.

Dar, desigur, sunt încă multe aspecte care ţin de organizarea generală a modului cum sunt proiectate să se desfăşoare lucrurile, care nu mai ţin de aria de decizie a unui dascăl obişnuit, acesta fiind, de fapt, un executant al unor prevederi cu caracter mai amplu. Tocmai de aceea este de înţeles de ce trebuinţa de a lucra în siguranţă nu este uşor de gratificat, atât pentru elevi, cât şi pentru profesorii lor.

Ştim că în învăţământ schimbările nu sunt uşor de asimilat, chiar dacă se doresc benefice şi susţin în mod real progresul sistemului. Ca în cazul oricărei schimbări, apare un fenomen de rezistenţă din partea celor care se simt confortabil să lucreze în cadrele familiare, să respecte obiceiuri, să aplice căile cunoscute de abordare a activităţilor, să-şi facă rutinele.  Pentru a fi puse în practică în spiritul lor, schimbările trebuie nu doar înţelese, ci şi acceptate de către cei care sunt parte efectivă a acestora. Este de aşteptat ca o modificare impusă în mod abrupt să fie greşit înţeleasă, distorsionat aplicată şi aşa mai departe.

Oricum ar fi, schimbările cer un efort suplimentar de adaptare la nou. Tocmai de aceea este mai confortabil să fi conservator şi poate, în unele cazuri, refractar la schimbare. La multitudinea de sarcini de lucru de fiecare zi, care par să fie posibil de realizat pentru că sunt ordonate în mod clar în tiparele cunoscute ale activităţii desfăşurate, elementele de noutate pot să însemne perturbarea implicită a bunelor rânduieli de muncă.

Pentru a produce o schimbare în modul în care a fost gândită aceasta, este nevoie de timp. Un timp secvenţial pentru procesarea informaţiei, interpretarea ei, identificarea unor condiţii şi convenţii de aplicare specifice, tatonarea privind calea de mai bună de punere în practică, aplicarea propriu-zisă, verificarea utilităţii ei etc. Toată această perioadă de timp este însă una caracterizată printr-un grad înalt de incertitudine. Multe aspecte devin impredictibile şi creează o stare de teamă principială: oare lucrurile decurg bine, direcţia în care se desfăşoară este corectă?

Trebuinţa asupra a ceea ce facem să fie anticipat, proiectat, planificat devine accentuată. Deci schimbările chiar bine intenţionate privind sistemul de educaţie sunt dificil de realizat, pentru că adesea vin în contradicţie cu aşteptările comune ale oamenilor privind predictibilitatea. Iar aşteptările sunt greu de pus în concordanţă  cu ceva care este nou şi orientat spre viitor. Aşteptările trimit, de cele mai multe ori, la ceea ce este deja cunoscut, verificat, consacrat; se bazează pe buna funcţionare din prezent şi din trecut.

Atunci când predictibilitatea, chiar şi pentru momente punctuale de timp, nu mai este o caracteristică a sistemului de educaţie, credibilitatea acestuia este pusă sub semnul întrebării, atât de cei implicaţi în mod nemijlocit în el, cât şi de observatorii externi.

Putem accepta deci fără rezerve că schimbările din educaţie, oricum ar fi ele, nu trebuie să afecteze predictibilitatea bunei funcţionări a sistemului.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti