Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Despre preţuire

Despre preţuire

La şcoală, însoţind activitatea noastră de fiecare zi, sunt teme de gândire asupra cărora ne oprim implicit, dar în mod repetat, frecvent. De exemplu, în evaluarea inevitabilă a activităţilor didactice, a rezultatelor aşteptate ale acestora, a prestaţiei unui elev sau a altuia şi aşa mai departe, se strecoară subtil raportări la valori, se realizează parcă de la sine comparaţii, pot fi articulate analize profunde sau sinteze binevoitoare asupra stărilor de fapt. Deci, ne plasăm în caruselul aprecierilor nuanţate, urmărind totuşi să ne menţinem într-un echilibru axiologic confortabil.

Rolul nostru ca dascăli este să sprijinim procesul descoperirii de sine, pe care fiecare elev îl parcurge în ritmul său şi, totodată, să oferim temeiuri pe care stima de sine să se consolideze. Intrăm în mod firesc în procesul atât de complicat al preţuirilor.

Şcoala este un mediu cultural în care preţuirea vine în mod analog modului în care o gazdă bună îşi omeneşte musafirul, ca un cadou din partea casei. Ştim că orice demers didactic instructiv-formativ se derulează, pe fondul lucrurilor este vorba despre educaţie, despre atitudini şi modelare umană.

Dar, uneori, tot în şcoală întâlnim situaţii contradictorii: unii elevi nu îi preţuiesc pe profesorii lor, părinţii acestora le amplifică suspiciunile, aşteptând ca profesorii în cauză totuşi să le recunoască meritele, să le îngăduie limitele, adică într-un fel să-i preţuiască. În astfel de cazuri, orele la clasă se derulează la limita conflictului, atitudinile participanţilor se află într-un duel permanent. Iar dacă un elev nu valorizează ceea ce face, motivaţia pentru învăţare scade, implicarea în activitate devine superficială, poate doar mimată mecanic, şansele spre dezvoltare umană sunt mici. Faţă de un profesor, pe care elevul nu-l apreciază, este mai greu să aibă deschiderea necesară unei receptivităţi formatoare.

Atunci când preţuirea profesor-elev este reciprocă, un climat de muncă armonios se creează fără nicio dificultate. Probabil că sunt şi situaţii punctuale în care elevul îl valorizează pe profesorul său, dar acesta, dintr-un motiv sau altul, nu dă elevului niciun feedback pozitiv, nu îl încurajează, poate chiar îl ignoră, ca şi când nu l-ar preţui deloc. Principial însă, lucrurile nu stau aşa din punct de vedere pedagogic.

Modul în care, raportându-ne unii la alţii, uneori uităm să ne preţuim adecvat, alteori nu reuşim să nu ne dispreţuim este de fiecare dată surprinzător, ne ia pe nepregătite, nu face parte din intenţiile noastre bune.

Domnul profesor universitar Vintilă Mihăilescu, în cartea sa Hotel Ambos Mundos, Scurt eseu de antropologie borgesiană, apărută în 2017, la Editura Polirom, ne ajută să ne dăm seama cum funcţionăm din punct de vedere social remarcând: „Ce mă interesează este întrebarea fundamentală în ştiinţele sociale: ce ne mână, în ultimă instanţă, în luptă, care este principiul sau, cum se exprimă James Coleman într-un faimos articol din 1988, care este acel engine of action pe care orice teorie sociologică trebuie să îl aşeze la baza sa?“ (p. 182).

Dacă vom accepta că în şcoală, la nivel de curriculum ascuns, sunt derulate lecţii de viaţă despre respectarea regulilor, despre diversitatea relaţiilor, despre ocuparea unui loc în comunitate, dar şi despre ierarhie, raporturi de putere, marginalizare, atunci am putea particulariza întrebarea.

Răspunsul poate fi dat prin următoarea idee cheie: „Ceea ce ne mână pe toţi în luptă este dorinţa de recunoaştere (…) Pe scurt, ceea ce ne mână în luptă în mod real este, în ultimă instanţă, dorinţa de apartenenţă şi angoasa de excludere! Simplu!“ (p. 184).

Sintetic, poate fi vorba despre stima socială, dar şi despre un set de valori comune, despre lupta pentru recunoaştere, dar şi despre respectul kantian acordat omului în mod imperativ. Deci, „Singurul imperativ categoric al unei morale practice nu poate fi decât acesta: să nu dispreţuieşti!“ (p. 202).

Desigur, în lupta pentru recunoaştere, unii câştigă, iar alţii pierd. Cei din urmă se aleg cu dispreţuirea. La nivelul simţului comun, ştim din experienţa directă că există multe forme de dispreţuire. Unul dintre acestea este dispreţul „practicat cu distincţie de o aristocraţie a spiritului faţă de masele plebee“. Mai există „dispreţul simplu al mitocanului, care dispreţuieşte din complexe de inferioritate revendicativă“. (p. 202).

În mediu cultural, deşi logic nu este de acceptat, nici vorbă să fie moral, totuşi sunt şefi ierarhici care îşi dispreţuiesc subordonaţii, inspectori şcolari care au în fişa postului managementul resurselor umane, inclusiv dezvoltarea în carieră, dar care îi dispreţuiesc pe profesori prin faptul că nu îi cunosc, nu le ştiu traiectoria profesională, iau decizii administrative arbitrare, nu neapărat rău intenţionate, dar oarbe la repere valorice specifice învăţământului, cum ar fi predarea vocaţională.

Insensibilitatea la preţuirea cuvenită într-un mediu educaţional produce însă consecinţe de neevitat: resursa umană nu este tratată ca o resursă. În astfel de situaţii, preţuirea arătată de unii dintre actorii sociali implicaţi într-un context organizaţional este afectată de dispreţuirea manifestată de alţii. Oare să ne aşteptăm la o compunere a forţelor, ca în fizică?

Ce face ca această situaţie contradictorie să fie posibilă?

Dispreţuirea, mai puţin preţuirea, lipsa de preţuire sunt desigur ipostaze întâlnite în viaţa socială. Dar acestea ar trebui foarte strict monitorizate în lumea şcolii, iar, pentru binele tuturor,  şcoala să devină, mai degrabă, un mediu al preţuirilor.