Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Despre Şcoală și diversitate

Despre Şcoală și diversitate

Ni se atrage mereu atenția că lumea s-a schimbat și se schimbă în ritm alert și că școala nu ține pasul cu aceste schimbări. Se poate să fie și o mare doză de adevăr în această constatare, dar cei foarte grăbiți și deveniți specialiști în educație peste noapte uită câteva lucruri. Mai întâi, trebuie notat că educația nu se face pentru un an-doi, ci pentru toată viața, iar media de viață a omului a crescut mult în vremea din urmă. Există anumite constante ale vieții, între care și cultura generală, cu multe coordonate valabile secole la rând. Între acestea se numără istoria, geografia, limbile materne, limbile străine etc. Azi, când planeta a devenit aproape un „sat global“, este jenant să pleci în Spania (unde trăiesc atâția români) și să nu știi pe ce meridian te afli, să nu poți înțelege nimic din Alhambra sau să crezi că Cervantes este o marcă de pantofi!

De la început, ca unul care a predat patru ani în învățământul preuniversitar (liceal), constat din experiență că intenția și practica autorităților de a introduce mereu noi discipline (materii) școlare este nerealistă și chiar păguboasă. De ce? Numărul de ore pe săptămână pentru un elev este limitat, iar științele educației ne aduc destule argumente în acest sens. Introducerea de noi „materii“ înseamnă dislocarea disciplinelor tradiționale și verificate în întreaga Epocă Modernă. Cu alte cuvinte, ca să introducem Educație bancară sau economică, Educație pentru protecția mediului, Educație pentru sănătate, Educație managerială, Educație pentru siguranța circulației publice, Șah, Educație sexuală (sunt doar câteva dintre propunerile făcute de felurite instanțe – persoane, ONG-uri, instituții ale statului etc.), înseamnă să reducem sau să scoatem din planurile de învățământ ore de Istorie, Geografie, Limba și literatura română, limbi străine, Biologie și altele.

Or, nu se poate ca, sub pretextul pregătirii elevilor pentru viață, să se renunțe la disciplinele care formează viitoarele personalități, care făuresc cultura generală, care structurează identitatea personală și de grup. Toate aceste propuneri de noi „materii“ pleacă de la o înțelegere greșită a rostului școlii. Asemenea propuneri nu reprezintă, de fapt, materii, ci teme și conținuturi care pot fi abordate, cu tact și competență, în cadrul disciplinelor existente. Întotdeauna, începând cu a doua jumătate se secolului trecut, s-au abordat în școlile noastre, mai bine sau mai rău, subiecte ca protecția mediului, circulația publică, paza contra incendiilor, igienă și chiar sexualitate. Eu însumi, începând cu clasa a VIII-a, am învățat la materii precum Dirigenție, Anatomia și fiziologia omului, Geografie, Zoologie, Filosofie, Istorie, Chimie, Fizică, Științe sociale etc. diferite noțiuni foarte necesare legate de subiectele enumerate mai sus. Profesorii de biologie, mai ales în clasele de liceu, aveau datoria să facă educație sexuală, chemând chiar specialiști în domeniu la unele dintre lecțiile lor. Că acest lucru nu se făcea constant și bine, că unii ocoleau – din falsă pudoare ori din alte motive – astfel de subiecte este adevărat, dar acestea nu sunt argumente pentru a disloca o întreagă structură de învățământ. Natural, din timp în timp, și materiile trebuie primenite și chiar înlocuite cu altele, mai adecvate vieții trepidante pe care o trăim, dar acest fapt trebuie să se petreacă la nivelul duratei lungi, o dată sau de două ori într-o generație (socotită cam la 25-30 de ani). Noi însă vrem să schimbăm mereu, frenetic, dar nu benefic, dezorientând întreaga școală românească. Pe de altă parte, procedura păcătoasă de introducere de noi materii înseamnă ca acestea, alături de multe dintre disciplinele vechi, să se facă în câte o oră pe săptămână, ceea ce este complet nepedagogic și periculos. Cum să poți da, ca profesor, cel puțin câte două note obiective pe semestru, la fiecare materie, ca să închei media? Evident, nu poți și atunci intervine formalismul, incorectitudinea și chiar frauda.

Chestiunea „diversității“ este o altă problemă recurentă azi, mereu repetată și care ține, pe de o parte de mentalitatea lumii contemporane (mult schimbate față de societățile trecute), iar pe de alta de globalizare, de anumite tendințe din societățile dezvoltate și prospere. Și noi, românii, trăim în această lume în continuă mișcare (nici măcar satul nostru, în care s-ar fi născut veșnicia – cum frumos și metaforic spune Lucian Blaga – nu mai este cel de odinioară) și, așa cum putem, ne adaptăm ei. După anii 2000, ne-am integrat în astfel de organizații, uniuni etc., care promovează alte idei decât cele tradiționale. Nu poate pretinde nimeni că românii nu trebuie să fie informați în legătură cu aceste noi trenduri, că românii nu trebuie să respecte și să accepte asemenea evoluții, dar forțarea ritmului este primejdioasă. „Diversitatea“ face parte din realitate, iar realitatea nu trebuie ignorată niciodată, dar a contrapune – cu insistență și chiar cu vehemență uneori – alte tipuri de familii familiei tradiționale este o eroare fatală. Eu nici nu aș vorbi despre „familia tradițională“, ci despre unicul tip de familie validat de istorie, prin care s-a asigurat perpetuarea umanității până azi. Nu știu ce va fi în viitor, fiindcă nu am darul premoniției și nici nu cunosc ce ne vor aduce știința, descoperirile în biologie, chimie, anatomie etc., dar am idee ce este prezentul. Iar în prezent, românii, ca și alte popoare, au în mințile și sufletele lor valori verificate, legate de bunul-simț și de experiența de viață de moșilor și strămoșilor lor. Alții sunt liberi să trăiască așa cum doresc, dar a obliga societatea românească „să se revoluționeze“ la comandă și în timp foarte scurt este complet greșit.

La noi, de când este lumea lume, copiii sunt concepuți de mamă (de sex feminin) și de tată (de sex masculin), născuți de mamă și crescuți de ambii părinți. Aceasta este rânduiala dintotdeauna și, chiar dacă această ordine a lucrurilor a avut și are și excepții, excepțiile acestea nu sunt și nu au fost împinse niciodată până la absurd. Părinții biologici sunt întotdeauna de preferat pentru creșterea și educarea copiilor; dacă acest lucru nu se poate, atunci copiii rămân în grija doar a unuia dintre părinții biologici; dacă, din varii motive, părinții biologici nu-și pot crește copiii, atunci ei sunt încredințați statului (care-i repartizează în instituții speciale sau îi dă spre adopție unor cupluri legale, formate din femeie și bărbat etc.). Aproape întotdeauna, părinții biologici sau un părinte biologic pot crește și educa mai bine propriii copii decât statul sau părinții adoptivi. Dar a încredința copilul unor cupluri de homosexuali este de neconceput, din mai multe motive. Unul este foarte evident: nu se știe azi, cu siguranță, care sunt mecanismele nașterii homosexualității. Iar dacă aceasta are și o latură de dobândire datorită mediului ambiant educațional, atunci noi, oamenii, nu avem căderea morală și nici permisiunea legală – în virtutea principiilor juridice valabile în România – să orientăm sexualitatea naturală a copiilor spre una preconcepută. Măsura luată în Anglia, cu acei copii ai unui român lovit de soartă, este una contra naturii, a moralei creștine și a legilor din România. Iar dacă acest român greu încercat este cetățean român sau și cetățean român, atunci statul român are obligația de a-i apăra drepturile în acord cu sistemul juridic de la noi. De altminteri, tendința exagerată din anumite țări europene de a lua copiii de lângă părinții lor naturali – prin invocarea unor motive complet nerelevante – și de a-i încredința statului sau altor familii/cupluri (unele formate din persoane de același sex) este pe cale de a fi temperată chiar de către organismele UE, ceea ce este foarte bine. În fine, s-ar ajunge și în acest domeniu la soluții firești, naturale, omenești.

Altminteri ne trăim „diver­sitatea“ cu frenezie, în fiecare mo­ment al vieții noastre dinamice. Numai că schimbările pe care le-au acceptat anumite societăți, de regulă protestante, începând cu secolul al XIX-lea – datorită unor împrejurări speciale și nerepetabile – nu pot fi impuse automat în lumea noastră sud-est europeană. Schimbările bruște sub formă de revoluții se petrec rar, poate o dată la un secol. În rest, sunt schimbări graduale, conștientizate treptat, în urma unei educații îndelungate. Forțarea notei nu poate decât să ne amintească de teoria formelor fără fond, într-o societate românească despre care nu se poate spune că este perfectă, dar care are propriile valori. Și apoi școala românească, aflată în perpetuă schimbare de vreo trei decenii, are nevoie acută de modernizare, dar aceasta nu poate să înceapă cu „diversitatea“, în condițiile în care sunt necesare milioane de euro pentru clădiri noi, aparatură, igienizare etc. Fără îndoială că se schimbă sub ochii noștri și concepțiile, ideile, opiniile, inclusiv opiniile despre alteritate, despre celălalt, despre vecinul nostru, dar familia este o realitate a comunității care se cuvine întărită, sprijinită, încurajată și nu subminată, relativizată sau contrapusă unor experimente.

Acad. Ioan-Aurel POP