Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Despre stima de sine şi sărăcie

Despre stima de sine şi sărăcie

În efortul de a conştientiza locul pe care îl ocupăm în ierarhia socială în mod implicit, sunt făcute asocieri cu grupurile cărora le aparţinem. Faptul de a lucra/învăţa, de exemplu, într-o şcoală bună sprijină mult menţinerea respectului de sine. Mai mult chiar, acest fapt poate fi un reper de mobilizare motivaţională: oricât ar fi de greu, trebuie să poţi duce lucrurile până la capăt, pentru că, nu e aşa, trebuie să rămâi la nivelul grupului/organizaţiei pe care o respecţi în mod deosebit. Dar şi cu standardul căreia te legitimezi, la rândul tău, în mod onorabil.

Aşa îi încurajăm de multe ori pe elevi şi, implicit, pe noi înşine.

Sociologii acreditează supoziţia că, la noi în ţară, în sfera autoidentificărilor de status, cei mai mulţi dintre oameni au tendinţa să considere că fac parte din clasa de mijloc. Temeiul ar putea să fie veniturile constante, obţinute din salariile primite ca angajaţi, faptul că au o casă şi o maşină, proprietate personală.

Acceptând ipoteza conform căreia realitatea socială este un construct, putem apela pentru a confirma sau infirma o anumită idee despre starea de fapt la metoda comparării sociale. Dar, din păcate, nici aceasta nu pare să ne fie de folos, pentru că tendinţa comună este aceea de a face comparaţii pe care le-am putea numi de proximitate. Ne comparăm cu cei asemenea nouă, pentru că doar pe ei îi întâlnim, doar cu această categorie socială interacţionăm, fie că este vorba de sfera publică, fie că ne referim la sfera privată, iar conştientizarea curentă este limitată la problemele de fiecare zi.

Autoidentificările favorabile ne permit să rămânem în zona de confort psihic. De ce am risca frământări, frustrări, în raport cu o situaţie socială pe care oricum nu am putea să o schimbăm?

Dar contradictoriu este că, pe fondul discuţiilor despre salarii, cei mai mulţi dintre noi susţin stereotipul că în învăţământ sunt salarii mici, iar cei care lucrează în respectivul domeniu de activitate se bucură de o stimă socială scăzută, tocmai din cauza acestor venituri modeste. Deci recunoaşterea socială a muncii e discutabilă atât timp cât munca este plătită prost. Apoi, dacă generalizăm, ajungem uşor la constatarea că precaritatea mijloacelor de trai e o caracteristică mult mai largă decât aceea a bugetarilor care ocupă, cum spun decidenţii politici, funcţii de execuţie, iar nu de conducere, îndrumare şi control. Deci, oricât de onorant ar fi capitalul simbolic, acesta nu este de folos atunci când cetăţeanul are de plătit facturi, trebuie să achite taxe şi impozite. Iar de aici începe o poveste care pare fără de sfârşit despre sărăcie.

Privind calitatea vieţii în UE, pentru România, datele arată că avem PIB/cap de locuitor de 55, în timp ce Luxemburgul are 266, Germania 126, iar Franţa 107 (https://europa.eu/european-union/about-eu/figures/living_ro#calitatea_vieţii).

Alte date ne arată că, în anul 2016, aproximativ 38,8% din populaţia ţării era expusă riscului de sărăcie şi excluziune socială, o sărăcie mult mai mare decât media europeană care era de 23,4%, conform informaţiei difuzate de Agerpres, care citează Oficiul European de Statistică – Eurostat, (https://www.agerpres.ro/economie/2017/10/16/eurostat-peste-o-treime-dintre-romani-supusi-riscului-de-saracie-si-excluziune-sociala-12-46-34). Tendinţa de evoluţie socio-economică este însă una care ne dă speranţe: totuşi, sărăcia a scăzut, în comparaţie cu anul 2008, când era de 44,2%.

Vulnerabilitatea la sărăcie este mai mare pentru unele categorii sociale, cea mai mare rată a riscului de sărăcie o au persoanele singure cu copii aflaţi în întreţinere. În mod comparabil, mai sunt gospodăriile alcătuite din doi adulţi şi trei sau mai mulţi copii, aflaţi în întreţinere (http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Income_distribution_statistics/ro).

Cea mai vulnerabilă categorie de vârstă sunt tinerii sub 18 ani, cu 49,2%. Femeile sunt mai sărace decât bărbaţii, şomerii mai săraci decât salariaţii. Mai sunt consideraţi săraci 42,5% din părinţi. Mai mult, 66% din români nu-şi permit o vacanţă de o săptămână pe an în afara casei.

De aici putem concluziona că mulţi dintre elevi şi familiile acestora se confruntă cu problemele de viaţă care derivă din precaritatea mijloacelor de trai.

Cum şcoala este un mediu cultural sensibil la condiţiile generale de viaţă ale oamenilor, în mod special ale copiilor, se poate deduce faptul că, începând de la dirigintele clasei până la decidenţii politicilor publice pentru educaţie, sărăcia ar trebui să dea de gândit.

Dar nu numai oamenii se confruntă cu neajunsurile sărăciei, ci şi educaţia ca sistem, în ansamblul ei. Subfinanţarea domeniului e o temă atât de populară încât a intrat deja în categoria folclorului şcolar. Alocările din bugetul public sunt sub media UE, descurajant de mici faţă de ale altor domenii de activitate.

Deşi costul standard pentru fiecare elev/preşcolar din învăţământul preuniversitar de stat, particular creditat, a crescut în anul 2018 de la 3.740 lei pe an la 4.413, ceea ce ne-ar da speranţe că tendinţa este spre ridicarea bunăstării domeniului de activitate, realitatea nemijlocită se configurează pe zgomotul de fond al mişcării sindicale, care totuşi nu poate împiedica închiderea unor şcoli, comasarea altora, restructurarea catedrelor didactice etc.

Dacă o să fim atenţi la observaţiile studiului UNICEF, din 2014, numit Costul Investiţiei Insuficiente în Educaţie în România, efectele slabei finanţări a educaţiei sunt deduse din câteva repere: numărul de copii de vârstă şcolară care rămân în afara sistemului de învăţământ, a tinerilor între 18-24 de ani care au părăsit timpuriu şcoala, în ponderea persoanelor de 30-34 de ani care au studii superioare. Conform studiului citat: „Un an în plus de şcoală creşte veniturile cu 8-9%, reduce riscul de a deveni şomer cu 8% şi cel de apariţie a unor probleme grave de sănătate cu 8%“. Mai mult: „Creşterea proporţiei absolvenţilor de facultate la 19% în 2025 ar duce la mărirea PIB-ului cu aproximativ 3,6% (https://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Rezumat- studiu-UNICEF-Costul-investitiei-insuficiente-in-educatie.pdf). Ştiind că ţinta naţională pentru 2020 este ca rata de absolvire a învăţământului terţiar să ajungă de 26,7%, ne vom putea întreba: cât de mult o să crească PIB-ul dacă vom reuşi să o atingem?

Mai mult, ar fi operaţionale simultan politicile de incluziune socială pentru categoriile dezavantajate, a persoanelor cu dizabilităţi, a copiilor din familii sărace, a copiilor aparţinând minorităţilor etnice.

Oricine poate concluziona că respectul de sine este într-o relaţie de influenţare directă cu nivelul de trai, calitatea vieţii, satisfacţia generală cu viaţa. Iar acestea, la rândul lor, sunt condiţionate de amploarea sau diminuarea sărăciei.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti