Socialize

Facebook
Home » Reforma » Opinii si comentarii » Despre un studiu şi ce se poate face cu el

Despre un studiu şi ce se poate face cu el

A făcut ceva valuri pe internet un studiu de sociologie aplicată, realizat de patru cercetători  din Cluj, la comanda Fundaţiei „Friedrich Ebert“, trei dintre ei lucrând la Universitatea Babeş-Bolyai. Motivul „valurilor“ a fost cumva de înţeles; era prima oară, după ştiinţa noastră, când cineva aborda delicata problemă a mentalităţii corpului profesoral din România, în legătură cu care s-au spus, punctual, variate şi adesea contradictorii lucruri, profesorii fiind, de altfel, de câţiva ani foarte expuşi spaţiului public prin intermediul televiziunilor, dar mai ales prin reţele de socializare. Studiul îşi propune să realizeze „un portret“ al profesorului din preuniversitar cu privire  la valorile democratice de azi, dar, implicit, şi la valori mai generale, prin chestionări care privesc destinul  României în context european ca şi aspecte care au vizat anume valori cultural.

Rezultatele au fost pentru unii neaşteptate, stârnind, cum spuneam, reacţii diverse – deşi, într-o logică socială, corpul profesoral nu putea să se distanţeze prea mult – în sens pozitiv – de imaginea pe care ne-o oferă restul societăţii româneşti de azi, profesorii fiind ei înşişi produsul acestei societăţi. În acelaşi timp, studiul devine interesant şi pentru că relevă, cumva, încă o dată, deşi indirect, o imagine despre mersul/mentalul/societăţii de azi în ansamblu ei.

Datele sunt, cel puţin în câteva rânduri, aparent marcate de paradox. Astfel, deşi majoritatea (87%) celor chestio­naţi apreciază democraţia ca fiind o opţiune bună pentru România, aproape jumătate din aceştia ar dori mai degrabă un lider puternic, la care societatea să se raporteze decât un parlamentarism precum cel actual. Dar opţiunea n-ar trebui să surprindă totuşi, fiindcă „democraţia reală“ din România de azi, şi instituţiile adiacente, oferă prea des  un spectacol dezolant, ceea ce în plan psihologic, subliminar, favorizează producerea unei confuzii între democraţia ca modalitate generică de guvernare şi democraţia „originală“  din România şi instituţiile ei marcate de corupţie endemic. Mai greu de înţeles ar fi opţiunea celor care imaginează o Românie condusă de un regim militar, sau  guvernată religios (?!…) ori  a unei României care să părăsească UE. Îngrijorarea ar putea creşte în momentul în care cifrele arată că dintre cei care optează pentru un tip de guvernare nedemocratică, cei mai mulţi dintre profesori au sub 35 de ani. Dar şi aici lucrurile trebuie judecate cu măsură, fiind vorba de o generaţie cu un orizont foarte larg de aşteptări, „nerăbdătoare“ şi exasperată probabil de nesfârşitele probleme întâmpinate de ţară în edificarea un stat puternic, convingător şi stabil. Observaţia este întărită de faptul că încrederea în instituţiile cu care cetăţeanul de rând ia contact frecvent este foarte scăzută, preferându-se o anume încredere în instituţii fundamentale şi mai puţin marcate de politică, precum armata, biserica şi, în parte, poliția. Simptomatic este şi faptul că, pentru mulţi dintre cei chestionaţi, o „instituţie“ o constituie, din motive lesne de bănuit, Uniunea Europeană (?!…).

În ceea ce priveşte toleranţa socială faţă de categorii specifice ale societăţii, corpul profesoral se manifestă negativ faţă de consumatorii de droguri, faţă de alcoolici, dar şi faţă de persoanele de etnie  romă (42,5%), reflectându-se în această poziţie în bună măsură problematica şcolară generată de acest grup, dar şi slaba socializare a acestora, ori conflictul de valori ale romilor cu grupul majoritar. Este posibil însă ca, dincolo de opiniile personale ale celor intervievaţi, comportamentul lor să se înscrie totuşi în cutumele obligaţiilor profesionale fireşti, iar în planul real posibilele discriminări să fie mult mai puţin vizibile şi mai puţin numeroase, în condiţiile în care există  numeroase proiecte, pe bani europeni, menite a stimula ideea de toleranţă, eliminarea disctiminărilor de orice fel.

Intitulat Educație pentru democrație în școlile din România  şi propunându-şi  să evidenţieze „atitudinile, valorile profesorilor, nivelurile de implicare civică, toleranță socială și încredere interpersonală“, asociate sistemului educațional din România, „într-o perspectivă comparată în timp și față de alte țări“, studiul propune şi câteva concluzii. Reproducem câteva dintre ele, aşa cum apar ele în final:

  1. Numărul profesorilor cu un atașament scăzut față de prezența unui regim democratic în țară este îngrijorător.
  2. Nivelul de toleranță socială al pro­­fe­­sorilor este scăzut, chiar mai redus pentru unele categorii de persoane decât în restul societății.
  3. Cel puțin unu din opt profesori se pronunță în favoarea plasării elevilor romi în clase separate.
  4. Proporția profesorilor care afirmă că mareșalul Ion Antonescu a avut un rol pozitiv în istorie este mai mare decât al celor care afirmă că rolul a fost negativ.

Fără a discuta concluziile generate, sau a pune în discuţie relevanţa în procente a studiului, este de observat o anume inerţie a corpului profesoral, identică în mare parte cu a restului societăţii. În fapt, întreaga societate românească tinde să ofere o imagine contradictorie asupra valorilor democratice, între altele şi fiindcă proiectul unei ţări democratice, membră a Uniunii Europene se derulează la noi cu sincope şi contradicţii. Există, vizibilă, o problematică marcată de  o complexitate, generată de un proces de adaptare la valori europene, care cunoşte ritmuri diverse, aceste ritmuri generând, destul de des,  ceea ce multă lume a observat, ca fiind o multitudine de forme fără fond. De altfel, ni se pare de ordinul evidenţei că România a fost una dintre cele mai puţin pregătite ţări, dintre fostele ţări comuniste, pentru a accesa valorile democratice, iar consecinţele se văd nu doar în acest studiu, ci mai ales în spectacolul cotidian al vieţii sociale şi politice româneşti.

Adevărate sau parţial adevărate, concluziile Studiului ne provoacă să ne punem întrebarea: ce s-ar putea face cu rezultatele lui? Iar posibilităţile se înscriu într-o paletă destul de limitată de opţiuni. Studiul ar putea fi trimis, într-o formă sintetică, tuturor cancelariilor din România, pentru  a  „informa“ corpul profesoral, în condiţiile în care o bună parte a profesorilor nu a luat cunoştinţă în mod direct de conţinutul acestuia. Ar fi un prilej de reflecţii individuale sau de grup, de punere a unor problematici în anume contexte favorabile de dezbatere, de formulare a unor clarificări sau a unor întrebări ori răspunsuri. Cum însă este puţin probabil că cineva din Ministerul Educaţiei va considera tematica şi rezultatele studiului  „convenabile“ imaginii educaţiei şi actorilor acesteia, studiul va rămâne parţial necunoscut, iar problemele, atâtea câte sunt, vor trena.

Iar ideea că şcoala ar putea deveni într-o bună zi un factor de avangardă al schimbării mentalităţii societăţii româneşti, seducătoare desigur, va rămâne mai departe într-un plan al „măreţele idei utopice“. Este, în fond, concluzia cea mai dramatică a Studiului.

Adrian COSTACHE

P.S. Într-un comentariu apărut pe site-ul Contributors.ro, un comentator al studiului, profesor cu o vechime de 15 ani în sistem, formulează următoarea afirmaţie care ar trebui să îngrijoreze multă lume: (…) „majoritatea covârşitoare a cursurilor şi activităţilor de formare care ar fi trebuit să dezvolte o sensibilitate şi o mentalitate democratică la profesori (în special la cei tineri care, după cum am văzut, reprezintă procentul iliberal cel mai semnificativ) nu au fost decât vânări superficiale de credite transferabile, ocazii de a umple dosarele pentru gradaţii (atât pentru formatori, cât şi pentru formabili), iar atunci când s-au ţinut mai serios, au fost prea adesea simple recitări lozincarde, ideologice şi imperative ale unor comandamente pe care cei mai mulţi profesori le-au văzut drept irealizabile în România zilelor noastre“. E o afirmaţie ce ar putea explica şi ea, cel puţin în parte, starea de fapt relevată de Studiu.