Dileme în două sisteme

România a devenit, din păcate, un exemplu de referinţă atunci când se vorbeşte de divizarea unei societăţi. Subiecte care presupun reacţii unitare au fost transformate în motive de conflict. Toată lumea este nemulţumită de toată lumea, iar acuzaţiile de incompetenţă şi partizanat politic curg din toate părţile.
Dacă se caută o ţară în care oamenii nu mai au încredere în biserică, justiţie, şcoală, sistem public de sănătate, poliţie armată, guvern şi mai ales preşedinte, este vorba de ţara în care de dimineaţa până noaptea târziu ne străduim să supravieţuim.
Concetăţeni de-ai noştri mai inspiraţi şi-au găsit altă patrie. Fără să fie adepţi ai conceptului „ ubi bene ibi patria” au renunţat să lupte cu morile de vânt instalate de noi sau de alţii pe aceste meleaguri. Nu le e uşor, dar le e mult mai bine!
Noi am rămas. Din încăpăţânare, din incompetenţă sau stăpâniţi de speranţă. Am rămas pentru a pune umărul. Pentru a reconstrui o Românie la care credeam că avem dreptul. Sau cine mai ştie de ce? Am rămas pur şi simplu. În speranţa că vom fi cei care vor arunca flori în faţa convoaielor de români care se vor reîntoarce în ţară.
Rândurile noastre, ale celor încrezători, s-au subţiat dramatic şi evenimentele petrecute după fiecare campanie electorală ne-au adus la disperare în stadiu terminal. S-au prăbuşit avioane, au murit oameni, ne-a potopit zăpada. S-au întâmplat câte şi mai câte. Repetiţii obsesive ale aceluiaşi scenariu au demonstrat incompetenţa autorităţilor şi că dubla măsură, după care sunt judecate faptele, a devenit reper chiar şi pentru cetăţeanul de rând!
Răul a fost făcut şi propagat cu obstinaţie şi profesionalism (de ce să nu recunoaştem?) până în conştiinţa fiecărui cetăţean trăitor pe meleagurile noastre.
Nu vrem să adâncim prăpastia! Nu vrem să facem răul mai mare decât este! De aceea nu o să discutăm despre anga­jaţii din sistemul naţional de edu­caţie şi angajaţii din sistemul naţional de sănătate. Oamenii sunt aceiaşi. Supuşi aceloraşi nevoi, luptând cu aceleaşi vicisitudini întreţinute de un stat slab, fără priorităţi clare.
Medicii, profesorii şi ceilalţi angajaţi sunt produsul şcolii româneşti de ieri şi de azi. Buni sau răi, sunt oamenii care încearcă să-şi facă datoria după pricepere şi după condiţiile în care muncesc. Problemele lor sunt, în mare parte, aceleaşi. Modalităţile în care sunt trataţi de societate sunt diametral opuse.
Din acest motiv, o paralelă între cele două sisteme este strict necesară.
Putem începe cu sistemul naţional de educaţie. Nu există contribuţii directe ale cetăţenilor la acest capitol. Subfinanţarea este cronică. Angajaţii au cele mai mici salarii din UE.
Recent, am aflat că avem de-a face cu corupţie generalizată. Cazuri cu adevărat grave au fost extrapolate şi cadrele didactice au fost supuse, in corpore, oprobriului public. O învăţătoare avea un „after school” la care le sugera elevilor să se înscrie. Inadmisibil! Sugerarea unei sume sau a unui anumit cadou, indiferent de context, sunt acte care nu au nicio legătură cu comportamentul unui cadru didactic! Vinovaţii au fost sancţionaţi drastic. Aşa e normal!
Totuşi, isteria odată stârnită, nu a mai fost controlată în niciun fel. Oamenii şi-au amintit că au contribuit la dotarea claselor cu mobilier. Cei care au refuzat au fost revoltaţi pentru că odraslele lor nu au primit bănci noi (plătite de ceilalţi părinţi). S-a ajuns până la culmea absurdului: concluzia că a direcţiona 2% din impozit în contul asociaţiei de părinţi este de fapt o formă de mituire a profesorilor! Bravo, Gicule!
Premierul a luat atitudine. S-au cerut anchete, cod deontologic etc. Profesorii să nu mai aibă dreptul de a-şi medita propriii elevi. Se vrea sânge şi guvernul pare dispus să îl dea. În aceste condiţii, varianta în care profesorii buni ar opta pentru clase slabe ca să poată medita elevii capabili de performanţă nu impresionează pe nimeni. Cadrele didactice sancţionate trebuie să părăsească sistemul definitiv!!! (nu că ar fi o pierdere extremă la nivel personal)
Sistemul public de sănătate
Un sistem la care suntem obligaţi să contribuim cu toţii. Banii noştri sunt colectaţi cu rigurozitate şi viraţi, la termen, la CNAS. Nemini parcetur! Din chirii, din al doilea job, din drepturile de proprietate intelectuală, CNAS se îndestulează cu prioritate asemenea creditorilor feroce. Banii se duc şi în schimb cetăţeanul primeşte ce?
Internarea înseamnă coplată 10 lei, de fiecare dată. Vrei o adeverinţă de la medicul de familie, foarte bine! Trebuie musai să contribui cu 10 sau 25 de lei, pentru că serviciul cu pricina nu este acoperit de asigurare. Asta e! Se internează omul în spital şi ce să vezi… află că nu are pat! Bun. Se descurcă. Stă pe la rude sau unde poate. În acest timp spitalul încasează ceva bani de la CNAS…
Poate pacientul trebuie operat. Nu-i bai! Medicul îi înmânează o hârtiuţă cu care se prezintă la casierie şi plăteşte materialele consumate. Nu e nimic straniu. Nimic anormal! Nici vorbă de co­rupţie! Revenirea la control se face nu la spital, ci la cabinetul privat al medicului. Ei şi? S-a supărat cineva de asta? Nicidecum! Sistemul este subfinanţat, se zboară cu avioane vechi, specialiştii nu sunt apreciaţi. Aşa e! Unii medici mai greşesc, dar după ceva vreme revin în sistem. Cazuri ca cele al medicului „Ciobu” şi al celui care întreţinea relaţii sexuale cu o pacientă care a încercat să se sinucidă sunt bine cunoscute. Nu e nevoie de cod deontologic… parcă ar fi un jurământ…
De cealaltă parte se închid şcoli din cauza păduchilor. Profesorii se îmbolnăvesc de tuberculoză. Ei şi? Alt sistem! Alte reguli! Cu toate că trăim în aceeaşi ţară şi… Şi ce?
Ioan ARDELEANU