Din când în când, pe la şcoală, între (mini)vacanţe

Elevii şi profesorii trec din când în când pe la şcoală, printre vacanţe şi minivacanţe. De multe ori, şi atunci găsesc programul dat peste cap de zile blocate cu simulări de examene naţionale, cu evaluare la finalul unor clase, cu ziua şcolii, a porţilor deschise, cu Şcoala Altfel, cu şedinţe de consiliu profesoral etc.
Socotind doar de la începutul anului în curs, elevii şi profesorii s‑au întors în clase pe 15 ianuarie, după trei săptămâni de vacanţă care întrerupseseră primul semestru al anului şcolar. După 10 zile, a venit încă o zi liberă, 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române. Apoi a mai trecut o săptămână şi jumătate şi pe 2 februarie elevii şi profesorii iar au intrat într‑o vacanţă, numită intersemestrială. Atunci s‑a încheiat semestrul I, cu un rest ca o coadă de care cineva şi‑a adus aminte că trebuie ocupată. Pe 12 februarie, a început semestrul al II‑lea. A mers întins vreo trei săptămâni, după care iar au urmat ceva întreruperi, minivacanţe pe care starea vremii le‑a forţat să fie alandala şi în salturi. După o lună şi jumătate de amestec între şcoală şi vacanţă imprevizibilă, la 29 martie a venit vacanţa de Paște (de primăvară). În ultima clipă, s‑a legiferat încă o zi liberă, Vinerea Mare, care, fiind lipită de o vacanţă apărută ca în Topârceanu, „dup‑atâta frig şi ceaţă“, a atras, practic, „eliberarea“ de şcoală şi a zilelor precedente din toată săptămâna. Revenirea la cursuri fiind la 11 aprilie, adică miercuri, zilele următoare, joi şi vineri, au rămas tacit zile de vacanţă. Acum sunt în curs două săptămâni de şcoală, după care vine minivacanţa de 1 Mai. Începe vineri şi se termină miercuri, însă cum 2 mai este Ziua Tineretului, pretextul de a nu se face ore îşi va găsi justificare în diverse „acţiuni“. Mai departe, trei săptămâni de şcoală vor fi urmate de încă o minivacanţă, din 25 în 29 mai, 28 mai (luni) fiind a doua zi de Rusalii. După doar două zile de mers la şcoală, săptămâna ar urma să se încheie cu altă minivacanţă, potrivită de căderea zilei de 1 Iunie, Ziua Copilului, într‑o vineri, aşa că, până la urmă, toată săptămâna va deveni de vacanţă. Ba, pentru că 5 iunie este Ziua Învăţătorului şi va cădea într‑o marţi, o prelungire a minivacanţei ar fi de înţeles. După o săptămână de şcoală, la 8 iunie, clasele a VIII‑a vor intra în vacanţa de vară. Pentru aproape toată lumea şcolii, vacanţa de vară va începe după încă o săptămână, pe 15 iunie (clasele a XII‑a vor fi în vacanţă din
25 mai).
În afara vacanţelor şi a minivacanţelor, motive de ieşire din programul normal au fost în acest semestru simulările de examene de la clasele a VIII‑a, a XI‑a, a XII‑a. De asemenea, toată luna mai va fi ocupată cu evaluările periodice la clasa a II‑a (7‑10 mai), clasa a IV‑a (15‑17 mai), clasa a VI‑a (23‑24 mai).
În ansamblul lor, zilele care produc între­ruperile programului de şcoală sau abaterile de la el nu pot fi contestate. Sărbă­torile sunt legale şi destinate întregii populaţii, vremea foarte rea nu e de înfruntat iresponsabil, diversele evaluări sunt planificate. Problema o reprezintă întrebuinţarea dată zilelor în discuţie, precum şi, în sens mai larg, structura anului şcolar. Sub aceste aspecte, zilele din săptămână în care cad unele sărbători şi conectarea lor cu vacanţele şi cu momentele specifice activităţilor ocazionale din şcoală sunt astfel speculate încât să ducă la o cât mai frecventă debarasare de ceea ce înseamnă şcoala ca atare. Se întâmplă ceva pe dos faţă de cum ar trebui să fie normal. Săptămâna Şcoala Altfel e bine într‑adevăr să fie legată de vacanţă (cel mai firesc, să constituie începutul vacanţei de vară) pentru continuităţi de program, pentru eventuale prelungiri etc., însă ea a devenit pretext de abandonare totală, dispărând inclusiv acel „altfel“, înlocuit cu „nimic“. Minivacanţele arată căderea (şi) a şcolii într‑o capcană cu adresare mai cuprinzătoare. Turismul de minivacanţă este promovat frenetic şi băşcălios drept ceva la‑ndemână şi cool, formă modernă, „preferată de tot mai mulţi români“, înlocuitoare a concediului. De fapt, e un produs arătat ca să pară accesibil, dar care în realitate e făcut să iasă mai scump, fiindcă e vândut în pachete mici, ale căror preţuri adunate ies peste preţul unitar. Din perspectiva şcolii, este o formă de non‑educaţie. Zilele de întrerupere a şcolii ar putea să reprezinte ocazii pentru tot felul de activităţi din acelea cărora altfel şcoala se spune că le duce lipsa, activităţi de ieşire din rutina orelor şi a lecţiilor, de punere în valoare a creativităţii, de legătură cu lumea, de activităţi practice.
La ora actuală, acestea se dovedesc irealizabile. Valorificarea pentru educaţie şi învăţătură a oportunităţilor informale rămâne un deziderat plin de corectitudine şi atât. Descongestionarea curriculară, altfel mult căutată, nu este încercată prin vreun transfer din programe şi din manuale în zona a ceea ce ţine de informal, de aplicaţie, mediu, societate etc. Norma didactică se menţine sub tutela numărului de ore la catedră, în clasă. Concomitent, baza învăţăturii de carte şi a activităţilor în legătură cu aceasta este fixată clar în afara şcolii, a spaţiului şi a timpului acesteia. Lumea din şcoală are treabă, inclusiv de învăţat (pe sine sau pe alţii, depinde de perspectivă), aşa încât caută să stea cât mai puţin prin şcoală.
Florin ANTONESCU