Însemnările de faţă au fost
provocate de anume reacţii la o altă însemnare nu foarte veche din Tribuna.
E vorba de Ritualurile pierdute ale şcolii. Textul, având câteva zeci de
accesări pe internet, a stârnit interes.
Şi nu doar în rândul profesorilor, ci şi în rândul părinţilor. Mai mult, textul a fost prezentat
unor elevi de la
Sf. Sava, deşi trimiterile la Sf. Sava erau, în intenţia autorului, doar
pretexte pentru o discuţie mai generală despre ritualuri (a se citi şi despre
„rigoare“!) decât o aluzie la faptul că şi la Sf. Sava s‑ar putea vorbi despre
ritualuri pierdute. Experienţa profesorului şi autorului însemnărilor regăsise
în Colegiul Sf. Sava un punct referenţial al unor ritualuri/rigori valabile şi
trăite într‑o anume perioadă, relativ îndelungată, de decenii,
de profesorat, marcată, e adevărat, şi de mentalităţi diferite privind
conceptul educaţiei, când Sf. Sava era
o „cetate“ a educaţiei academice, mai puţin poate a educaţiei pentru… viaţă.
Între reacţiile provocate de acele însemnări s‑a numărat şi prezentarea articolului elevilor unor clase (de‑a X‑a şi a XII‑a!) cărora li s‑a cerut, informal, părerea. Interesant, reacţiile au fost sensibil diferite: elevii de clasa a X‑a au înclinat către ideea conservării de ritualuri ale şcolii, fără să‑şi afirme neapărat cu argumente opţiunea (să fie la mijloc faptul că sunt încă marcaţi de starea lor de elevii ai acestui colegiu şi de aceea să li se pară firesc să fie parte dintr‑o istorie „ritualică“), în vreme ce elevii de‑a XII‑a au susţinut mai degrabă ideea unei detaşări de aceste ritualuri, a indiferenţei chiar, a faptului că ei nu (mai?) au nevoie (acum) de asftel de… rigori. Fapt explicabil poate printr‑o dezvoltare, de‑a lungul anilor de liceu, a unei gândiri critice care i‑a făcut să fie rezervaţi faţă de orice încercare de a considera autoritatea (de orice fel) ca fiind asociată unor ritualuri, unor reguli stricte. Dar, cum se poate bănui, la capătul unui asemenea traseu al gândirii se află, în cele din urmă, un spaţiu pentru unii dintre cei de azi care se definesc ca reprezentând o generaţie şi o gândire antisistem. Întrebarea este dacă şcoala trebuie să cultive, şi în ce măsură, asemenea atitudini, cu alte cuvinte, în ce măsură gândirea critică nu devine, în cele din urmă, o reprezentare a „nimicului“ sau a „anomiei“. La care am putea adăuga o şi o altă întrebare: în ce măsură ideea de organism social se mai poate susţine într‑o lume în care autoritatea de orice fel e continuu contestată?
În acelaşi timp, într‑un schimb de păreri pe un site al părinţilor a existat şi aici opinia unui părinte care a aplaudat „pierderea“ ritualurilor şcolii, susţinând că el însuşi s‑ar fi întors cu spatele la spusele directorului sau a oricărei oficialităţi, cu ocazia începerii anului şcolar (asta era ideea), fiindcă ceea ce spun aceştia nu l‑ar fi interesat. Din start, aşadar, mesajul era considerat ca neinteresant în numele unor criterii interne, profund personale, adesea imposibil de identificat. Oricum, opinia celui în cauză era că s‑ar fi comportat aidoma celor care au considerat şi consideră aceste ritualuri inutile, neinteresante etc. Replica noastră a fost că, în fapt, întotdeuna a existat o categorie „rebelă“ şi „necesară“ în interiorul celor pentru care ritualurile sunt totuşi necesare, doar că procentul acestora a fost… suportabil.
Opiniile au fost pentru mine interesante şi provocatoare. În fond, nu e prima oară când susţinând nevoia rigorii, a unor ritualuri în educaţie, de fapt nu doar în educaţie, ca mai în tot ceea ce face fiinţa umană, am primit replici care aşază rigoarea alături de societăţi şi comportamente care amintesc de comunism, sau de comunităţi conservatoare. Sau o consideră ca fiind favorabilă limitării libertăţii, amintind de faptul că şcoala are nedoritul efect de a îngrădi creativitatea elevului, aptitudinile personale, fiind uneori (sau chiar adesea în opinia unora) o modalitate de a nivela/standardiza gândirea umană. În acest context, la careuri festive de început şi sfârşit de an şcolar, ritualurile de orice fel au o contribuţie importantă. Nu apartenţa la ceva, la un anume ethos, ar cultiva aceste careuri, ci anularea ca personalitate a celor în cauză.
Este posibil ca problema rigorii, definită în dicţionare ca însemnând într‑o primă semnificaţie: „asprime, severitate, stricteţe, străşnicie“ să fie considerată astăzi ca expresie a unui exces, în condiţiile în care cerem ca şcoala să fie prietenoasă, familiară etc. Dar asta ar însemna că în percepţia cuvântului se face abstracţie de celelalte sensuri, secundare, ale termenului, care amintesc de „stil“, de „potrivire cu un anume context sau împrejurare“ sau chiar de „etichetă“, ca să nu mai vorbim că substantivul induce şi ideea de ordine, de ordine interioară în cele din urmă, de seriozitate. E adevărat că într‑o interpretarea foarte „terestră“ a sensului cuvântului, rigoarea face parte/sau a făcut parte din aria tematică a disciplinei care la rându‑i a fost un termen intrinsec unui anume model de şcoală. Astăzi, cuvântul pare a fi fost substituit tot mai de mult de alţi termeni precum comportament, atitudine, relaţionare conduită ş.a. Poate de aceea cuvântul ca atare pare a trezi nelinişti în cancelariile şcolilor, în care de bună vreme nu rigoarea este cuvântul de ordine. În acelaşi timp, fie că vrem, fie că nu vrem, lumea în care trăim e clădită în continuare pe rigoare şi ordine, pe o rigoare adesea matematică. Ca şi universul însuşi. Şi abia în ziua în care rigoarea va fi cu totul înlăturată din educaţie, anomia postmodernistă sau postpostmodernistă se va putea realiza în deplinătatea ei… riguroasă.
P.S. Am întâlnit şi întâlnesc foarte mulţi oameni din generaţia tânără, sau chiar din cea de mjloc, pentru care rigoarea sau seriozitatea e un cuvânt care sperie. „Cred, spune unul dintre ei, un foarte interesant scriitor, profesor şi publicist, de altminteri, că, cu timpul, cel mai tare au ajuns să mă sperie oamenii serioşi, ăia care nu pot râde de o prostie şi care nu se pot prosti, care nu gustă ironia şi nu ştiu să fie autoironici, ăia care n‑au curaj să scoată limba. Ăştia îs oameni care te pot urmări toată viaţa, capabili să‑ţi facă rău fără scrupule, oameni care nu iartă, care nu trec peste, care nu se pot odihni. La ăştia trebuie să le scoţi limba şi tu numai pe la spate“. Dincolo de partea de adevăr a postării, cum că pot exista asemenea oameni cenuşii şi dezagreabili, textul nu pare a lăsa loc în cetate nici seriozităţii clasice şi nici rigorii ca manifestare ritualică a unei împrejurări. De aceea, poate, elogiul scosului limbii nu mi se pare necesar. Tocmai pentru că gestul este prea frecvent în lumea noastră de azi.
Adrian COSTACHE
