Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Dincoace şi dincolo de gardul şcolii

Dincoace şi dincolo de gardul şcolii

Un om care conducea o maşină şi unul care traversa strada s-au enervat unul pe altul, au intrat până la urmă în contact fizic prin mijlocirea maşinii, a ţinut-o fiecare pe-a lui, unul a devenit violent, celălalt revendicativ şi au ajuns la autorităţile în drept să judece. Autorităţile vor judeca. Întâmplarea în felul ei reprezintă un fals eveniment, care nu merita să fie de notorietate. Totuşi, a devenit de notorietate ca urmare a mimetismului şi a nesiguranţei de sine mediatice (rude ale plagiatului, în sensul plimbării subiectului şi conţinutului) şi mai ales pentru că ambii oameni implicaţi aparţin mediului şcolii. Este cunoscută sensibilitatea vecină cu suspiciunea şi cu vigilenţa opiniei publice faţă de tot ceea ce are legătură cu şcoala sau poate fi asociat cu aceasta. În cazul de faţă, unul din cei doi care s-au contrat este profesor, celălalt este elev. Automat (adică mecanic), întâmplarea căreia în mod curent i se zice că e „din trafic“ a devenit un subiect „de educaţie“.

Din punctul de vedere al educaţiei, fără pretenţia intrării pe teritoriul celor datori să stabilească (ne)vinovăţii sub aspectul legii, este de socotit că ambii în cauză, cel puţin în momentul respectiv, au arătat deficienţe de educaţie: educaţie rutieră, educaţie de-acasă, de la şcoală, din convieţuirea în lumea civilizată. Probabil, cel care conducea maşina este la curent cu diversitatea repertorială a manifestărilor pe care le facilitează traficul auto şi a exersat o con­cretizare. Cel care traversa probabil deţine o promptă capacitate de legare cu viaţa reală a noţiunilor referitoare la drepturi şi la exercitarea lor „aici“ şi „acum“, aşa că, la rândul lui, şi-a etalat disponibilitatea de transpunere în practică.

În rest, dincolo de conţinutul lui, episodul de pe stradă este potrivit pentru observarea poziţionării şi perceperii şcolii în societatea noastră de astăzi. Conducătorul maşinii este larg prezentat (demascare în toată regula) prin nume, prenume, profesie, specialitate, loc de muncă în care le exercită. Locul de muncă este o unitate de învăţământ. Asociată cu termeni din zona faptelor grave („urmărit penal pentru tentativă de omor şi tulburarea ordinii şi a liniştii publice“), acea unitate de învăţământ se trezeşte cu o popularizare de care nu este cu nimic vinovată şi care nu îi face bine. Şi mai tare apare subliniată specialitatea profesională a omului de la volan: „Este profesor de religie“. Se cere chiar, argumentat şi mediatizat, pedepsirea lui cu atât mai mult cu cât este profesor de religie, transmiţător de valori moral-creştine. Se deduce că la fel de agravant ar fi fost dacă era profesor de fizică, pentru că ştie în mod profesionist cum este cu motoarele, cu ciocnirea solidelor, cu inerţia etc.; sau dacă era profesor de matematică, abilitat în probleme cu viteză, accelaraţie etc.

Totodată, discuţia stârnită în jurul inci­dentului de pe trecerea de pietoni atinge o semna­lare nu numai de luat în seamă, ci şi de apreciat că, în sfârşit, este făcută, printr-o antanaclază: profesorul e profesor şi la şcoală, la ore, şi în afara şcolii. Împrejurarea se dovedeşte potrivită pentru a conştientiza că şcoala ca datorie, cadru şi influenţă asupra educaţiei nu se termină la gardul ei. Pretenţiile faţă de purtarea unui profesor sunt de convertit la nevoie în atitudine corespunzătoare faţă de comportamentul ele­vilor, ca şi faţă de situaţii în care sunt prinşi elevi. Deocamdată, fapte comise de elevi, precum şi fapte comise asupra unor elevi sunt judecate în funcţie de locul şi timpul întâmplării, raportate la perimetrul unităţii de învăţământ şi la orar. Frecvent, persoane încărcate cu autoritate în domeniul educaţional, precum directori de şcoală, diriginţi, inspectori şcolari, funcţionari ministeriali, ţin să precizeze înainte de orice, ca o debarasare de răspundere, că un oarecare elev agresat sau cine ştie ce biată elevă jignită se afla „în afara orelor“, că o faptă reprobabilă o fi fost comisă de un elev al şcolii, dar „în afara spaţiului de învăţământ“. Ba, observaţiile de acest fel sunt însoţite şi de punerea la punct a celor care le fac, în sensul cum de sunt aşa de needucaţi, încât nu ştiu că „fiecare e stăpân pe timpul lui“, că „nu poţi să-i impui ce să facă în timpul liber“, că „nu am dreptul să mă ţin după el“. În situaţii de accidente, conflicte, violenţe etc. produse asupra unor elevi sau de către diverşi elevi, obiectivul prim al anchetelor din mediul educaţional este să stabilească dacă ceea ce ar fi de anchetat s-a petrecut înăuntrul sau în afara şcolii, în timpul orelor sau după ore. De fapt, anchete (în niciun caz, măsuri sau măcar atitudini, reacţii) din partea şcolii nici nu se fac dacă agresatul sau agresorul, păgubitul sau producătorul pagubei se găseau la momentul cu pricina pe trotuarul din faţa şcolii ori dacă întâmplarea s-a produs după ce „s-a sunat de ieşire“.

Aşa cum profesorul este normal să fie educator, ocrotitor, îndrumător şi învăţător în orice moment pentru copii, pentru tineri (de fapt, pentru toţi din jurul lui), şi elevul este în drept să se ştie permanent sub aripa şcolii şi, concomitent, să se simtă dator de o atitudine pornită din apartenenţa la şcoală.

Florin ANTONESCU