Socialize

Facebook
Home » Noutati » Dincolo de… defensivă cu fumigene şi atac cu cartuşe de manevră

Dincolo de… defensivă cu fumigene şi atac cu cartuşe de manevră

 Dincolo de defensivaUn articol recent din Tribuna al domnului profesor Liviu Ioani a fost resimţit, cel puţin de către mine, ca fiind o invitaţie indirectă la a „polemiza cordial”. Domnia sa reacţionează faţă de un articol al lui Marian Staş din Tribuna care încearcă să facă o radiografie a stării şcolii de azi. Spectaculoasă şi şocantă radiografie!… Şi care merită, probabil, mai mult decât o catalogare ironică. Dar nu eu sunt cel chemat să adâncească temele lansate acolo şi nici cel care să invite la discuţie, deşi aş fi gata să particip la o asemenea dezbatere. Rolul de a lansa invitaţii revine însă, fireşte, autorului articolului.

Multe dintre opiniile domnului profesor Liviu Ioani afirmate în timp sunt expresia unor atente şi realiste observaţii asupra stării şcolii de azi, observaţii care pornesc de la premisa că „şcolile dintr-o reţea naţională alcătuiesc un sistem în care conexiunile din interiorul ansamblului devin relevante prin armonizarea cu macroorganismul social integrator”. Într-adevăr, o judecată critică cu sorţi de a deveni punct de plecare în analiză trebuie să ţină cont de aşa ceva. Sigur, aş putea să fiu ceva mai rezervat în ceea ce priveşte semnificaţia, minimă sau nu, a câte unui „caz”, fiindcă probabil eu însumi pot fi suspectat, în unele situaţii, în „tentaţia generalizării” şi a „defetis­mului”, pe care domnul profesor le condamnă dintr-o perspectivă, înţeleg eu, optimist-europeană. În context, aş vrea totuşi să amintesc domnului profesor de starea de „mulţumire” cu care ne-am încon­jurat vreun deceniu şi ceva în legătură cu bacalaureatul, de „confortul” nostru profesional şi psihologic asociat acestui examen… Când vreun „caz” (sau mai multe!) în care cineva copia sau chiar înlocuia o lucrare de examen apărea uneori la suprafaţă, noi îl tratam „înţelepţeşte”! Nu aşa arată şcoala românească, domnii mei, spuneam, şcoala noastră este una performantă, priviţi olimpicii naţionali, internaţionali etc., etc. Până ce a izbucnit „drama (dramoleta?!) naţională” provocată de introducerea camerelor la examene. Şi atunci s-a văzut că uneori „cazurile” erau chiar semnificative, iar „generalizarea” trebuia să se fi făcut mai demult, în ciuda politicienilor de diverse culori şi a intereselor călduţe ale dumnealor… Se pare, domnule profesor, că a rămas încă adevărat că nu iese niciodată fum fără să se pregătească în cele din urmă Incendiul… Dar poate că acestea sunt nuanţe, chestiuni de percepţie şi interpretare doar!…

Ceea ce m-a surprins însă cu adevărat este finalul articolului domnului Liviu Ioani… Cu trimitere precisă la Alianţa Colegiilor Centenare, pe care, e adevărat, Marina Staş o evoca în articol într-un context retoric, excesiv, unilateral şi în parte neconform cu adevărul; între altele şi fiindcă opiniile în cadrul ACC sunt adesea mai diverse decât mulţi îşi pot imagina, iar Rezoluţiile anuale (date publicităţii), ca expresii ale unor analize şi propuneri de strategii, sunt cel mai adesea expresia unei medieri şi a unui compromis!

Aşadar, domnul profesor ne spune în finalul articolului: „Mai puţin conexate sistemului ne apar fenomene de genul «alianţelor», chiar dacă libere, criteriul selectiv, istoric în primul rând, le conferă statutul unor cluburi de autocontemplare. Întotdeauna de la şcoli se aşteaptă mai mult, nu numai jocuri de imagine. Publicitatea translează momentan termenul în zona afacerilor comerciale sau, mai aproape, în cea a campaniilor electorale în disputa pentru putere. Un astfel de mimetism nu poate avea rezonanţă mai mare decât exerciţiul tactic la groapa cu nisip”.

Aşadar, dacă înţeleg eu bine, ACC face parte dintr-un „joc de imagine”, eventual dintr-un joc la groapa cu nisip sau chiar are trăsături care amintesc de o „campanie electorală”. Cred că-l cunosc destul de bine pe domnul profesor Liviu Ioani pentru a-i spune că de astă dată s-a lăsat trădat de iritare şi umori. De fapt, domnul Liviu Ioani nu pare a cunoaşte Statul ACC şi nici documentele publicate de Alianţă de-a lungul celor cinci ani de existenţă. Umorile dumnealui s-au născut, firesc, din articolul domnului Marian Staş. Consecinţa a fost că domnul Liviu Ioani a produs o mică eroare logică, a pus un semn de egalitate între opiniile autorului articolului şi Alianţa Colegiilor Centenare. Poţi face asta, desigur, dar nu o poţi face fără riscul de a altera buna informare şi buna-credinţă.

În fond, îi spun domnului profesor, ACC încearcă să-şi refuze condiţia de „club de autocontemplare”, chiar dacă, recunosc, există o asemenea retorică. Cel puţin unii dintre cei care cred în acest proiect refuză categoric acest gen de elitism fără altă finalitate decât cea care presupune un „sine” marcat de inflaţionism. Idealul ACC este altul (iar Colegiul dv., din câte-mi amintesc, a manifestat la un moment dat intenţia de a deveni membru ACC!…). Idealul vizează crearea unei comunităţi educative şi intelectuale capabile de a genera cultură instituţională, care să poate transmite un mesaj public dincolo de… autocontemplări şi exerciţii la groapa cu nisip. Un mesaj într-un spaţiu în care mediocritatea de strategii şi improvizaţiile nu mai contenesc. Într-un spaţiu în care „democraţia şanselor egale” s-a diluat profund în anii din urmă, iar ideea de autoritate s-a prăbuşit în mare măsură, în vreme ce directorul este mai mereu la „voia politicului”. Aceste lucruri şi altele au făcut parte din „politicile noastre publice”, atâtea cât au fost exprimate. Dar pentru a le cunoaşte e nevoie de oarece efort!

Ceea ce m-a dezamăgit este faptul că am resimţit „atacul” prof. Liviu Ioani la adresa ACC ca având în spate şi o subliminală energie ideologică, demnă, cel puţin în acest caz, de o cauză mai bună… Dar se mai întâmplă! Se întâmplă şi altora!… Şi, oricum, cu multe dintre ideile domnului profesor am fost adesea de acord.

Cât priveşte proiectul lui Marian Staş, el trebuie văzut şi înţeles în întregul lui şi în „ideologia” lui. Şi criticat cu argumente, dacă e cazul, chiar din „interiorul” proiectului, adică chiar de către oamenii şcolii. Altfel riscăm să rezolvăm toate proiectele care nu ne sună cunoscut prin închiderea ochilor şi astuparea timpanelor…

Aşadar, dincolo de… fumigene şi cartuşe de manevră, există speranţa, domnule profesor, că şi prin ceea ce face ACC ceva se acumulează într-un spaţiu public al hărmălaiei, fără sfârşit se pare. E nevoie pentru asta ca toţi cei care se consideră cu adevărat „conştiinţe” să reacţioneze. De aceea voi citi mai departe ceea ce scrieţi.

Adrian COSTACHE