Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Dintru neființă întru ființă spre FIINȚĂ

Dintru neființă întru ființă spre FIINȚĂ

Unul dintre principiile Teoriei Literaturii afirmă că orice scriere are un izvor sau mai multe: „…orice text este o absorbție şi o transformare a unui alt text“ și „o poezie nu se naşte din nimic, ea are izvoare.“ În Teoria Literaturii există destule exemple, dar aici oferim unul concret: „Între două opere literare se observă asemănări. De pildă Mureşan al lui Eminescu seamănă până la un punct cu Faust al lui Goethe, iar Scrisoarea pierdută de Caragiale seamănă în unele privințe cu Revizorul de Gogol.“ În același sens, Ioana Em. Petrescu, în Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, referindu-se la Scrisoarea I, nota: „…punctul de plecare al imaginilor cosmogonice eminesciene se află în Imnul Creațiunii din Rig Veda…“. Asemenea, Constantin Noica, în Sentimentul românesc al ființei, afirma că: „….sub influența mai ales a gândirii indiene, Eminescu a putut da uneori neființei o expresie poetică deosebită și titluri filosofice mai mari decât merită ea…. așa cum se întâmplă în Scrisoarea I“; iar Nichifor Crainic, în Spiritualitatea Poeziei Româneşti, scria că o parte din „Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu e versificarea unui imn din Vedele brahmanice teiste“: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață şi voință,/Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/          Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.“ (Scrisoarea I)

Într‑adevăr, aceste versuri eminesciene seamănă cu imnul brahmanic:

„Atunci nici Neființă n‑a fost şi nici Ființă,

Căci nu era nici spațiu, nici cer, şi nici stihie”

De asemenea, următoarele versuri din Rugăciunea  unui dac:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viață dătător,

Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,

Căci unul erau toate şi totul era una;“

se aseamănă cu strofa a doua din acelaşi imn vedic:

„N‑a fost nici Nemurire, căci Moartea nu‑ncepuse

Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi.“

Din cele de mai sus, observăm că există asemănări între versurile lui Eminescu și versurile din imnele vedice, ceea ce poate duce la concluzia că imnele vedice au constituit sursele de inspirație ale versurilor din Scrisoarea I și Rugăciunea unui dac.

Mai puțin cunoscut e faptul că există asemănări ale versurilor eminesciene – „La‑nceput, pe când ființă nu era, nici neființă“ – cu fragmente de text din Sfânta Scriptură, atât a Vechiului Testament: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…“ (Fac. 1,1), cât și a Noului Testament: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul“ (In. 1,1).

Părintele Stăniloae a explicat sintagma Vechi‑Testamentară „La început“: „Expresia biblică «La început» indică prima unire a lui Dumnezeu și a veșniciei Sale cu timpul. […] «La început» înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât și începutul timpului care ia ființă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. «La început» e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. […] Platon* utiliza termenul «deodată»: «Deodată, această realitate ciudată stă la mijloc între repaus și mișcare. El nu e timp, e punctul de ajungere și punctul de plecare al celui în mișcare, care își schimbă mișcarea în odihnă și al celui nemișcat, care își schimbă odihna în mișcare». […] Sfântul Vasile cel Mare a remarcat notația lui Platon: «Poate pentru iuțeala și netemporalitatea creației s‑a spus «la început», fiindcă începutul e indivizibil și fără extensiune. Căci precum începutul drumului nu e încă drum și începutul casei nu e deja casă, așa și începutul timpului încă nu e timp. […] Deci pentru ca să învățăm că lumea a luat ființă în mod netemporal, deodată cu voirea lui Dumnezeu, s‑a spus la început». […] «Deodată» al lumii e «deodată» al voirii divine ca lumea să fie. […] Astfel, timpul nu există decât prin relația lui cu voirea lui Dumnezeu, cea mai presus de timp. Timpul nu există de la sine, din eternitate, fără voia divină, ci își are originea în voirea divină, într‑un «deodată» al consfințirii acestei voiri. Dar timpul nu numai începe, ci și durează prin voirea divină. […] Astfel, începutul timpului înseamnă începutul lucrurilor create. […] Timpul ce urmează începutului nu durează prin sine, precum nici începutul lui nu apare de la sine. […] La fiecare apariție a unei ordini în existență, Dumnezeu zice: «Să fie», arătând prin aceasta că dă putere specială acestei noi ordini create. […]

Creația se încheie cu crearea omului, întrucât ea nu e întreagă până ce Dumnezeu îi descoperă sensul ei în om. Omul apare numai la sfârșit, pentru că el are nevoie de toate cele anterioare. Iar cele anterioare nu își găsesc sensul decât în om“.

De fapt, Eminescu însuși folosește acest termen „deodată“  în cea de‑a doua secvență a cosmogoniei, consacrată nașterii lumii și timpului, respectiv istoriei universului:

„Dar deodat‑un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată‑l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…

Punctu‑acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…“

De asemenea, există asemănări ale versurilor eminesciene – „La‑nceput, pe când ființă nu era, nici neființă“ ‑ și cu texte din rugăciunile din cultul Bisericii.

Prima rugăciune, din cadrul Sfintei Liturghii, care are în conținutul ei învățătura biblică a creației din nimic, este a cântării celei întreit‑sfinte: ,,Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinți Te odihnești, Cel ce cu glas întreit–sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru neființă întru ființă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi (spre) asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l‑ai împodobit; Cel ce dai înțelepciune şi pricepere celui ce cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăința spre mântuire…“;

Înainte de săvârșirea Sfintei Jertfe Euharistice, regăsim o rugăciune cu aceeași învățătură: ,,Cu vrednicie şi cu dreptate este a‑Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ție a‑Ți mulțumi, Ție a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul‑Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din neființă la ființă ne‑ai adus pe noi şi căzând noi, iarăşi ne‑ai ridicat şi nu te‑ai depărtat, pe toate făcându‑le, până ce ne‑ai suit la cer şi ne‑ai dăruit Împărăția Ta ce va să fie…“  Mărturisirea aducerii din inexistență la existență de către  Dumnezeu este făcută într‑o rugăciune și spre finalul Sfintei Liturghii: ,,Mulţumim Ţie, Împărate nevăzut, Cel care pe toate le‑ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le‑ai adus. Însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei care şi‑au plecat Ţie capetele lor; că nu le‑au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, pe cele puse înainte nouă tuturor, spre bine le întocmeşte, după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel care eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre“.

Rugăciunea a doua din slujba Tainei Sfântului Botez cuprinde aceeași învățătură: ,,Mare ești Doamne și minunate sunt lucrările Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Că Tu, de bunăvoie, pe toate aducându‑le dintru neființă întru ființă, cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea“.

La fel, slujba de înmormântare conține o rugăciune similară: ,,Cel care cu mâna dintru neființă m‑ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m‑ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăși m‑ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu‑mă“.

Acestea sunt doar câteva exemple din multitudinea de texte liturgice, din cultul Bisericii, care amintesc de tot ceea ce Dumnezeu a creat din nimic, aducându‑le pe toate dintru neființă întru ființă.

Așadar, după cum am remarcat deja, izvoarele de inspirație ale lui Eminescu se regăsesc mai întâi (cel puțin cronologic) în rugăciunile cultului și în învățăturile din cultura Bisericii. Eminescu s‑a născut într‑o familie creștină și a fost botezat. Mama lui era credincioasă. Ca orice prunc, a învățat rugăciunile pe care le spunea acasă. A crescut în Biserică, unde a auzit rugăciunile Sfintei Liturghii rostite de preot. A avut rude în diferite mânăstiri din Nordul Moldovei: la Neamț, un unchi călugăr, și la Agafton, în județul Botoșani, o mătușă monahie. Primele cărți pe care le‑a avut la îndemână au fost cele de rugăciuni și cele folosite în biserica satului. El avea un interes deosebit pentru învățătura Bisericii.

În sprijinul acestei afirmații aducem următoarele argumente: Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar, comunica, la 6 martie 1875, ministrului Instrucţiei şi Cultelor, T. Maiorescu, o listă de cărţi şi manuscrise pentru a‑i aproba costul achiziţiei. Lista cuprindea nume şi opere ale Sfinţilor Părinţi, ca: Omiliile lui Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare şi Grigore Teologul, Ioan Damaschin: Descoperire cu amănuntul a pravoslavnicei credințe.

Efrem Sirul, Ilie Miniat, Nicodim Aghioritul: Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri, precum şi Kyriacodromionul – Cuvinte morale pentru fiecare duminică, Datoriile preoţilor în popor, Minunile Maicii Domnului, Fericitul Augustin: Kekragarion (Cugetări, Singuratece cuvinte; Pentru privirea lui Hristos; Pentru zdrobirea inimei).

Apoi profesorii academicieni Alex. Elian şi V. Cândea au cercetat biblioteca lui Eminescu și au sesizat bogăţia izvoarelor teologice, mai ales patristice:  „Amartolon sotiria“, adecă Mântuirea păcătoşilor (ediţie din 1692), Viaţa şi minunile preacuviosului părintelui nostru Sf. Vasile cel Nou (cu ecouri în Povestea Magului călător în stele), Vieţile Sfinţilor, tipărite de Dosoftei, în 1682, şi Mineele lui Chesarie şi Filaret – texte imnopoetice de o extraordinară luminozitate şi frumuseţe poetică.

Dacă toate acestea alcătuiau lectura lui sfântă, atunci ele ilustrează apartenenţa profundă a lui Eminescu la tradiţia spirituală autohtonă de sorginte bizantină, străbătută de o necontenită aspiraţie către absolutul divin.

În fine, a scris o poezie Colinde, colinde!, și alte două poezii închinate Maicii Domnului: Rugăciune și Răsai asupra mea.

Alături de prezentarea izvoarelor liturgice ale versurilor lui Eminescu mai sunt necesare câteva lămuriri: una cu privire la asemănarea dintre conținutul imnurilor vedice și textele liturgice din cultul Bisericii, ambele având ca izvor Revelația divină. Alta se referă la diferențele esențiale dintre FIINȚA lui DUMNEZEU și ființa umană.

În fine, ultimele precizări se referă la confuzia dintre moarte și neființă, în rândul multor oameni și la sensurile teologice ale odihnei lui Dumnezeu.

Din prezentarea imnului vedic înțelegem că nu numai versurile eminesciene – atât din Scrisoarea I, cât și din Rugăciunea unui dac – se aseamănă cu el, ci și imnul vedic la rândul lui se aseamănă cu învățătura Bisericii, întrucât conține adevăruri revelate. Aceasta înseamnă că revelația dumnezeiască nu a fost străină neamurilor, ci, dimpotrivă, au primit‑o și ele.

Aceste puncte ale credinței sunt un fel de dogme naturale, având izvorul  în ceea ce se numește revelația naturală prin care Dumnezeu Se face cunoscut din însuși faptul că a creat lumea și pe om, imprimând în ele un sens.

Deși nu există separație între revelația naturală și cea supranaturală, totuși, în revelația supranaturală sunt referiri la revelația naturală: „cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria“ (Ps. 18,2); iar Sfântul Apostol Pavel afirma: „cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înțelegându‑se din făpturi veșnica lui putere și dumnezeire“ (Rom. 1,20), căci „Dumnezeu le‑a vădit lor“ (Rom. 1,19).

Faptul că Imnurile vedice mărturisesc pe „Unicul“ – care a creat lumea din nimic, aducând totul de la neființă la ființă – arată răspândirea revelației naturale la tot omul și la fiecare neam.

Însă ,,Filosofia indiană din Rig‑Veda amintește de existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul (Unicul sau Întâiul, n.n.), care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Potrivit învățăturii creștine, dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o Persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să Se‑ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să‑I vedem «Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr» (Ioan 1, 14). Or, în poemul, Rugăciunea unui dac, poetul se adresează lui Dumnezeu direct: «Pe când erai Tu singur…». Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare Părinte: «Astfel numai, Părinte, eu pot să‑ţi mulţumesc / Că Tu mi‑ai dat în lume norocul să trăiesc». Un crez creştin, aşa cum îl întâlnim în Simbolul credinţei «Cred într‑Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…»“.   

O altă precizare necesară se referă la diferențele esențiale dintre FIINȚA lui DUMNEZEU care este necreată, infinită, absolută, spirituală, neschimbabilă, atotprezentă, atotputernică, atotștiutoare și veșnică și ființa umană care este creată, mărginită, relativă, dihotomică, schimbătoare și vremelnică.

La problema lui Heidegger: „de ce există ceva în loc de nimic“, revelația răspunde că „Dumnezeu este iubire“ și din iubire a creat lumea și pe om.             

Ființa umană, în sine însăși, nu se află în așezare stabilă și ea nu este un absolut.  Ființa are o întemeiere și poate fi înțeleasă în facerea, dincolo de gata‑făcutul ei, adică prin actul creator al lui Dumnezeu. De aceea, „tot ce capătă consistența ființei în lumea omului este o făptură de o clipă“.Ființa umană poate deveni și se poate împlini sau desăvârși. De asemenea, grav, omul poate aluneca spre neîmplinirea ființei ori dezastruos – scria Constantin Noica – spre „prăbușirea în neființă“.

Ființa umană a fost creată din pământ (iar pământul din nimic), asupra căruia Dumnezeu a suflat „suflare de viață și s‑a făcut omul ființă vie“ (Fac. 2,7). Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Lui (cf. Fac. 1,27). Așa a ajuns omul să constate că „este în noi ceva mai adânc decât noi înșine“. Omul creat de Dumnezeu după chipul Lui avea un liman sau o țintă la care trebuia să ajungă: asemănărea cu Dumnezeu (cf. Fac. 1,26). Asemănarea omului cu Dumnezeu era deopotrivă dorința lui Dumnezeu pentru om și scopul pentru care l‑a creat. „Devenirea“ ființei umane, despre care a scris C. Noica, înseamnă tinderea omului – chip al lui Dumnezeu – către asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, asemănarea cu Dumnezeu nu e numai starea finală de îndumnezeire a omului, adică scopul pentru care omul a fost creat, ci și întreg drumul de dezvoltare al chipului spre asemănare, prin efortul omului de a împlini voia lui Dumnezeu. Așadar, devenirea omului este tinderea ființei spre FIINȚĂ, adică spre DUMNEZEU.

Spre deosebire de ființa umană, Dumnezeu există sau ființează de la Sine și prin Sine. El nu este condiționat de nimeni și de nimic exterior Lui și își are cauza în Sine Însuși. În El este cuprinsă plinătatea existenței și a vieții și independența absolută. Dumnezeu i se revelează lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Ieș. 3,14) sau  „Cel ce este“; asemenea, Iisus, umblând pe mare, se descoperă ucenicilor: „ Eu sunt“ (Mt.14,27); Hristos se face cunoscut slujitorilor, arhiereilor și fariseilor, care veniseră să‑L prindă în grădina Ghetsimani: „Eu sunt“ (In.18,5); iar evanghelistului Ioan i se dezvăluie: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul“ (Apoc. 1,8), „….Cel dintâi și Cel de pe urmă, începutul și sfârșitul“ (Apoc.22,13).

Sfântul Grigore de Nazianz învață că: „Dumnezeu era și va fi de‑a pururi sau, mai curând, este de‑a pururi…  Căci cuprinzând totul în El, El are FIINȚA, ființa fără început și fără sfârșit, ca un ocean infinit și fără hotar“. Asemenea și Clement Alexandrinul: „Numele – Cel ce este – arată că într‑adevăr El singur există, că El a fost totdeauna, că este și va fi“; iar Sfântul Ioan Damaschin scria: „Dintre toate numele ce se dau lui Dumnezeu, cel mai corespunzător pare să fie Cel ce este, pentru că El cuprinde întreaga existență“. Ființa lui Dumnezeu fiind absolută și neschimbabilă nu presupune devenirea întru ființă. Existența lui Dumnezeu e mai presus de orice existență și de orice înțelegere umană. Ființa lui Dumnezeu este mai presus de orice ființă. Așa învățau Sfinții Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul: „Fiind cauza existenței tuturor, e cea care e dincolo de ființă“. „Numai în El este neființa, ca ceea ce întrece ființa și neviața care întrece viața“. „Cel ce este, este prin putere supraființial întregii existențe, e cauza subzistentă și Creatorul  a ceea ce este, al existenței, al ființei…“. „Având în El și în jurul Lui toată existența și tot ce este și subzistă și nici n‑a fost și nici nu va fi, nici nu s‑a făcut, nici nu se face, nici nu se va face, mai bine zis nici nu este, ci El este existența pentru cele ce sunt. El este ca atare mai vechi ca existența.“                                                   O altă clarificare trebuincioasă se referă la faptul că moartea omului nu‑i totuna cu neființa. Dumnezeu le‑a adus pe toate de la neființă la ființă, dar omul și creația nu se vor întoarce niciodată în neființă.

Dumnezeu l‑a creat pe om (și pe toate) „bune foarte“, cu posibilitatea de a nu muri, dacă ar fi ascultat de El. Dar, din cauza neascultării lui Adam față de Dumnezeu, acesta a devenit muritor și prin el întreaga umanitate. Față de Adam, toată creația adusă de Dumnezeu la existență din cele ce nu sunt s‑a răzvrătit și nu a mai voit să se supună neascultătorului, îndreptându‑se către dezordine sau haos, dar nu către neființă. Dumnezeu însă a oprit această pornire a creației către haos.

Acestea – păcatul lui Adam cu efectele lui – au fost motivele Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Hristos, prin Jertfa, Moartea și Învierea Sa, a restaurat firea, ființa umană și întreaga creație.

Prin moarte omul nu se întoarce în neființă sau în inexistență. Moartea înseamnă despărțirea sufletului din însoțirea sa cu trupul. „Sufletul se întoarce la Dumnezeu care l‑a dat“ (Eccl. 12,7), păstrându‑și însușirile: rațiunea, voința și sentimentul (potrivit pildei bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr – Lc. 16,19‑31).

Nici măcar trupul din care a ieșit sufletul nu se întoarce în neființă, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate și amestecate cu alte elemente din natură, nu sunt niște simple „rămășițe“ oarecare. Așa afirmă Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Grigorie de Nyssa: „E drept că trupul se destramă pe încetul, dar nu se nimicește, căci nimicirea e tocmai trecerea în inexistență, câtă vreme destrămarea e numai o împrăștiere, adică o reîntoarcere a trupului la stihiile pământene din care a fost luat. Iar ceea ce se află în această stare nu se pierde, cu toate că așa ceva trece dincolo de percepția noastră simțuală“. Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul său, spune că „moartea nimicește ceea ce este stricăcios (rău) în noi, nu și trupul“.

Trupul nu se nimicește prin moarte, ci doar se destramă prin întoarcerea în pământul din care a fost luat, prefăcându‑se în cele dintru care a fost alcătuit, până la învierea morților de la sfârșitul veacurilor.

Întrucât omul este creat și prin aceasta e mărginit, el nu poate pătrunde cu mintea (și în nici un alt fel) FIINȚA lui DUMNEZEU: ,,Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind“. De aceea în slujba Tainei Sfântului Botez, Dumnezeu Însuși este numit Cel Nepătruns: ,,Dumnezeul cel sfânt, Cel înfricoșător și slăvit, Cel care este în toate lucrurile și în tăria Sa neajuns și nepătruns…“  Astfel, „La‑nceput, pe când ființă nu era, nici neființă“, înainte ca lumea și omul să existe, „pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns“, adică Dumnezeu Cel mai presus de ființă. În sens teologic, conform cultului Bisericii, care face parte din Sfânta Tradiție – cale de transmitere a revelației divine, prin odihna lui Dumnezeu se înțelege comuniunea și revărsarea dragostei între Persoanele Sfintei Treimi: ,,Duhule Mângâietor care din Tatăl purcezi și în Fiul Te odihnești“.Or, Duhul Sfânt Purcede din veci din Tatăl și tot din veci Se odihnește în Fiul, respectiv înainte de a ființa omul. Iar potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, prin odihna lui Dumnezeu, se înțelege infinitatea lui Dumnezeu: „Dionisie a numit odihnă a lucrării înțelegătoare necuprinderea firii dumnezeiești“. Acesta este înțelesul odihnei Celui Nepătruns înainte de creația lumii.

Dar Cel Nepătruns Se descoperă pe Sine prin crearea lumii și a omului: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înțelegându‑se din făpturi veșnica Lui putere și dumnezeire“ (Rom. 1,20). Iar după ziua a șasea, când l‑a creat pe om, Dumnezeu S‑a odihnit (cf. Fac. 2,2). Odihna din ziua a șaptea nu se referă la starea de somn sau adormire, ci la faptul că Dumnezeu și‑a sfârșit lucrarea creatoare.

În fine, Cel mai presus de ființă și nepătruns, Dumnezeu, Se odihnește nu numai în Sine, ci și întru sfinții Săi: „Sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh“. Precum Tatăl își revarsă iubirea Sa asupra Fiului și asupra Duhului Sfânt, odihnindu‑Se întru Ei (iar starea aceasta este proprie atât Fiului, cât și Duhului Sfânt), tot astfel, Dumnezeu Se  odihnește în cei care‑I împlinesc voia, revărsând asupra lor iubirea Sa. Deopotrivă însă, cei care împlinesc voia lui Dumnezeu, se odihnesc în El, atât în viața aceasta pământească, dar și în cea veșnică: „Acum m‑am odihnit și am aflat ușurare multă, că m‑am mutat din stricăciune și m‑am dus la Viață“. Iar pentru cei care au trecut din viața aceasta în cea de apoi și care nu au dobândit odihna prin propriile lor strădanii, Biserica se roagă: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi…“

De‑a lungul timpului s‑a scris și s‑a comentat din prisos influența culturii universale asupra lui Eminescu, așa cum ar fi filosofia lui Schopenhauer sau filosofia indiană. Mitropolitul Bartolomeu Anania, Părintele Galeriu și Părintele Teodor Damian (și alți câțiva) sunt între cei puțini care au sesizat înrâurirea învățăturilor Bisericii asupra poetului prin excelență și asupra scrierilor sale.

În lumina celor de mai sus constatăm că izvoarele inspirației eminesciene se regăsesc nu numai în scrierile culturii universale, ci înainte de toate în învățăturile și rugăciunile din cultul Bisericii, pe care Eminescu – Împărat al Poeziei – a numit‑o: „Maica spirituală a neamului românesc“.

Pr. Marian SAVA