Socialize

Facebook
Home » Noutati » Diploma de acasă nu contează(?!)

Diploma de acasă nu contează(?!)

Diploma de acasaNegarea – adică jignirea – învăţăturii de carte, practicată zelos în urmă cu vreo douăzeci de ani, revine actualizată şi nuanţată perfid, periculos, ţintit. În esenţă, acum este vorba nu numai de „inutilitatea” diplomei, în general, ci anume a diplomei, a calificării obţinute acasă, în ţară, într-o formă instituţionalizată de învăţământ, de nivel superior sau mai de jos pe scara şcolarizării, de stat ori private.

Ca din întâmplare sau nu tocmai, în perioada premergătoare trecerii dintr-un ciclu de studii în altul (repartizare în licee, admitere în învăţământul superior), este adusă în prim-planul atenţiei publice menţinerea unor specializări decretate (pe ce bază?!) fără rost în uni­versităţi, este însăilată o pretinsă filozofare pe tema imposibilităţii construirii unor planuri de carieră profesională în momentul alegerii universităţii de urmat, se insinuează resemnarea omului ştiutor de carte şi de meserie în faţa angajatorului „căpcăun”, care-i închide uşa în nas tocmai pentru că-l vede prea competent. Peste toate, întreaga referire la şcoală, învăţătură, examinare, notare este îmbrăcată într-o ţesătură de acuzaţii, suspiciuni, minimalizări, sensul indus fiind acela că nimic nu este de capul nici al celor care ies din sălile de clasă şi se regăsesc pe diverse liste de absolvenţi ori de candidaţi, nici al celor care le dau certifi­care pentru pasul următor. Pe scurt, s-ar zice că ne găsim într-un sistem şcolar o apă şi-un pământ, cu profesori corupţi şi cu elevi şi cu studenţi frauduloşi. Aceasta s-ar zice că este noua imagine a şcolii româneşti, înlocuitoare probabil mai „expresivă” a imaginii propagate până de curând, a unei şcoli dominate de violenţă.

În privinţa bacalaureatului, pe de o parte, sunt arătate cu degetul rezultatele considerate slabe (chit că abordarea este globală, procentuală, adică de-a valma) şi subiectele de examen, caracterizate ca foarte uşoare (tot la grămadă), iar pe de altă parte, sunt catalogate drept focare de fraudă cine ştie ce profiluri şi specializări, din te miri ce licee, doar pe motiv că procentajele reuşitei la acestea ar fi prea mari. Jignirea vine de la sine, din prejudecata că învăţătura de carte, mediile mari şi, în ultimă instanţă, deşteptăciunea nu ar fi de nasul absolvenţilor acelor profiluri şi specializări din aşa nişte localităţi. Pe la începutul anilor ’90, o jignire de aceeaşi speţă îi viza pe oamenii absolvenţi de studii superioare – de sus până jos, li se aplica eticheta „lăsaţi, că ştim noi bine cine făcea facultate înainte”. În mod periculos pentru credibilitatea absolvenţilor actuali de liceu (şi, ulterior, tot pentru ei, ca potenţiali absolvenţi de universitate) se întinde insistent ideea că ei ar fi beneficiarii unor acte de corupţie şi ai unui examen neserios. Mai mult, celor cu note foarte mari (pentru care este foarte posibil ca subiectele de examen chiar să fi fost uşoare datorită faptului că ei s-au prezentat foarte bine pregătiţi) li se vâră în cap ideea că altă dată nu merită să se mai omoare cu învăţătura, din moment ce s-a văzut că oricum ajung pe acelaşi plan cu cei notaţi la nivel foarte de jos. Se adaugă, profitând de vecinătatea în timp a examenelor pentru definitivat, asocierea de felul „la aşa elevi slabi, aşa profesori nepregătiţi”.

Ceea ce s-a spus referitor la bacalaureat (din nou, fără să reiasă pe ce bază), în sensul că pe mulţi absolvenţi slabi de liceu i-au determinat unii profesori să nu se prezinte, ca să rezulte un procent de promovare „corect politic”, s-ar zice că se potriveşte, ca echivalent, atitudinii vizibile de desconsiderare a deciziei de a merge la facultate, cu precădere la o facultate din ţară. Iar dacă vreun elev recomandat de notele din şcoală şi de la bacalaureat ca foarte bun la învăţătură îşi declară opţiunea pentru o facultate din oraşul natal, atunci acel elev este arătat ca o ciudăţenie, în orice caz, motivul deciziei fiind atribuit vreunei condiţionări sociale.

Periodic, sunt promovate intens târguri de oferte universitare din afara ţării noastre, ca şi sesiuni de recrutare a unor specialişti cu studii superioare pentru piaţa externă a forţei de muncă. Nu ştim să existe, măcar pe la vremea bacalaureatului, dacă nu (aşa cum ar fi mai aproape de normal) în vacanţa de Crăciun, târguri care să reunească oferte ale universităţilor din ţara noastră şi care să fie la fel de intens promovate, prin bannere în oraşe, prin publicitate la televizor. De asemenea, foarte rar şi, de altfel, accidental, aflăm despre cutare sau cutare universitate de la noi că este foarte bună, recunoscută ca atare de instanţe academice internaţionale. Cel mult, unele universităţi au standuri proprii în diverse contexte expoziţionale, comerciale, promoţionale şi este foarte bine că se întâmplă astfel. Lipseşte însă un mare târg cvasigeneralizat al uni­ver­si­tă­ţilor noastre, dedicat exclusiv chemării aspiranţilor la studenţie, cu prezentarea a cât mai mult din ceea ce ţine de programe de studii, exigenţe, viaţă universitară, costuri, deschideri spre comunitate, perspective după absolvire. Deocamdată, a fost readusă în atenţie o împărţire de acum doi ani, pe anumite categorii, a universităţilor de la noi, pripit prezentată drept clasificare, cu accent asupra listei „răilor”. Concomitent, s-a făcut vâlvă pe marginea desfiinţării unor specializări, cele mai multe din universităţi despre care este de aşteptat să se ştie prea puţin chiar în localităţile unde îşi au sediul. Dintr-odată, acestora li s-a conferit, pe cale mediatică, o notorietate pe care altfel nu au cum s-o deţină, mesajul subînţeles fiind acela că o puzderie de universităţi „se desfiinţează”, pe ce alt motiv decât acela că sunt proaste. De aici, calea este liberă pentru o nouă generalizare, vizând întregul sistem universitar.

Florin ANTONESCU