Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Disciplina școlară

Disciplina școlară

Când aducem în discuție disciplina școlară, ne gândim în primul rând la ordinea indispensabilă unei bune desfășurări a activităților, oricare ar fi acestea, în timpul orelor de curs la clasă, în cadrul celor extra-curriculare etc. Aceasta presupune respectarea unor reguli de comportament, precum și o atitudine generală, un mod bine convenit în care se desfășoară lucrurile, un anume spirit de disciplină.

În același timp, ne putem referi și la disciplina ca materie de studiu, corelată unei ramuri a unei științe, a unui domeniu de cercetare. Sunt discipline școlare, cum ar fi, de pildă, matematica, în care se presupune o rigoare suplimentară în rezolvarea de probleme, în respectarea axiomelor etc.; iar alte discipline, care se studiază la școală, pot fi mai permisive, lăsând loc inițiativei, creativității și unor comportamente ceva mai relaxate. Dar și acestea respectă o anume disciplină, doar că mai nuanțată, mai flexibilă.

Ca dascăli, avem diferite percepții privind disciplina elevilor, distingem între clase mai cuminți, pe care le considerăm disciplinate și clase mai puțin conformiste, iar față de altele spunem că sunt, pur și simplu, indisciplinate.

În calitate de beneficiar al educației, elevul are drepturi, dar și obligații, la care se adaugă și limite în permisivitatea comportamentală, prevăzute în Statutul elevului, în Regulamentul de Ordine Interioară al școlii, și, desigur, prin normele nescrise de bună purtare promovate prin educație, la nivelul bunului-simț. Pornind de la deprinderea elementară de a relaționa politicos cu ceilalți, prin adresarea respectoasă a uzualului salut de Bună ziua!, până la spinoasa problemă a absențelor de la ore, o gamă largă de conduite pot fi evaluate ca ținând de aria disciplinei școlare.

Profesorul diriginte este cel care monitorizează comportamentul elevilor, lui i se transmit observațiile făcute asupra elevilor din clasa căreia îi este diriginte, îi sunt aduse la cunoștință devierile de la un comportament civilizat ale elevilor, tot el este desemnat să ia măsurile administrative, dacă acestea se impun. În cazuri deosebite, propune scăderea notei la purtare, iar, dacă aceasta este mai mică de 7, prezintă situația elevului în fața Consiliului Profesoral, căruia îi cere validarea notei propuse.

Pare că problematica impusă de disciplină este marcată de exigența sau permisivitatea profesorului diriginte în relația lui cu clasa și cu fiecare elev în parte. Este posibil ca un diriginte să aplice în mod diferit regulile pentru un elev, în comparație cu restul clasei? Să fie exagerat de riguros cu anumite fapte și să treacă cu vederea altele?

La nivelul locurilor comune, asocierea între disciplină și diriginte este una familiară, chiar se poate crede că influențarea dirigintelui într-o direcție sau alta poate determina evaluarea unor comportamente ale elevilor, de la a le trece cu vederea, sau a le lua serios în seamă, prin considerarea lor ca fiind problematice. În unele împrejurări, aproape că elevul și dirigintele lui sunt considerați la fel de responsabili pentru o faptă anume, iar, în cazuri speciale și la fel de implicați, vinovăția fiind receptată cumva în solidar.

Abaterile de la disciplina așteptată prin convenție într-o anumită comunitate școlară sunt sancționate în diferite moduri. Unele dintre acestea sunt făcute doar în termeni de atenționare mai în glumă, mai în serios, în notă ironică, altele apar cu grade de intensitate mai mari, ca mustrare în fața clasei, avertisment, mutare disciplinară, exmatriculare. Dar despre acest subiect nu vorbim doar când ne referim la abaterile disciplinare.

Intuiția pedagogică acreditează ideea după care, pentru a obține succes în învățare, este indispensabilă munca disciplinată.

În acest sens, profesorul Mircea Miclea precizează că rezultatele cercetărilor de psihologie arată că autodisciplina, adică disciplina asumată, interiorizată, trăită ca atare de bună voie, ca disciplină exercitată asupra propriului comportament, corelează într-un mod chiar mai semnificativ decât coeficientul de inteligență cu reușita școlară. Disciplina este una dintre cele patru meta-competențe care ar fi de dorit să le poată deține tinerii, pentru a face față unui viitor despre care nu știm cum o să fie, putând chiar vorbi despre mai multe posibilități de evoluție, mai multe viitoruri, estimează autorul. Alte meta-competențe (înțelese drept acel tip de competențe cu o adaptabilitate bună la contexte diferite de viață, „competențe care pot genera ad hoc competențele adecvate în funcție de cum se configurează viitorul“), menționate de către Mircea Miclea sunt: antreprenoriatul, gândirea de designer (care îmbină arta cu știința), autonomia (https://cursdeguvernare.ro/cele-4-metacompetente-prin-care-sa-ne-pregatim-elevii-pentru-un-viitor-incert-si-volatil.html).

În cazul autodisciplinei, accentul educativ este dat de principiul de a depune în mod constant efort de dezvoltare, a face sistematic exercițiu de tip formativ, a crea deprinderi sănătoase de muncă intelectuală.

Când elevul a reușit să-și consolideze un comportament constant de învățare, când prin tot ceea ce face, de la faptul că ajunge la timp la ore, își asumă sarcinile de lucru individuale sau în grupele de lucru, își face temele, exersează intelectual – putem considera că lecția despre importanța disciplinei în viață a fost asimilată.

Din experiența de profesori, știm că sunt situații în care le spunem explicit părinților elevilor că este bine să susțină, prin educația pe care o dau copiilor lor, respectarea angajamentelor, a termenelor, să cultive respectul pentru acuratețea faptelor, să se delimiteze de neglijență, nepăsare, să sancționeze indisciplina și așa mai departe. În alte cazuri, mult mai puține, ce este drept, recomandăm o mai mare libertate, urmând ideea după care o prea mare strictețe îngrădește dezvoltarea armonioasă a copilului.

O constatare se impune: suntem preocupați de problematica disciplinei școlare, fie că ne confruntăm cu abateri ale elevilor de la aceasta, fie că doar monitorizăm bunul mers al lucrurilor. Dar fiecare dintre noi își dă seama că ideea de bază este formarea unei atitudini de seriozitate în abordarea faptelor de viață, una în acord cu reperele sociale convenite, în acord cu ordinea normativă; o atitudine disciplinată care să permită în mod constant progresul.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti