Discursuri, solemnităţi, bibliografii

Am avut ocazia să particip în acest iunie capricios la trei serbări de înmânare a premiilor, la sfârşitul a încă unui an şcolar. În reformele noastre lente şi adesea curioase, până şi serbarea de sfârşit de an şcolar pare a se fi schimbat. Discursurile în primul rând. S‑a renunţat în bună măsură la solemnităţi de orice fel, ca şi cum solemnităţile ne‑ar pune într‑o postură în care nu ne mai simţim bine. Profesorii, diriginţii au adoptat cu acest prilej un limbaj cumva nonformal, uneori surprinzător de familiar. Directorii par ei înşişi să fie excedaţi de eveniment din motive misterioase… Oricum, una peste alta, emoţia a rămas totuşi, şi ea e, firesc, conservată mai ales de elevi, şi ici‑colo şi de profesorii‑diriginţi chiar dacă, aşa cum spuneam, există o teamă vizibil de solemn.
Să fie şi acesta unul dintre semnele şcolii prietenoase?!… Discursurile improvizate, mesajele fără cap şi coadă, improvizaţiile de moment care sugerează că oricând, oricum te poţi descurca. Paradoxal, am aşteptat parcă să apară la un moment dat şi un vorbitor, cel puţin unul, care să aibă o hârtie în mână, poate doar pentru a‑mi demonstra că ar vrea să transmită şi un altfel de mesaj. Un mesaj care să rămână în memoria cuiva, a unui elev sau poate a unui părinte. Un mesaj cu nume şi cu idei!…Altminteri, ştiam cu toţii, de mai multă vreme, cât de mult ne… iubim unii pe alţii, profesori şi elevi, de‑a valma, şi de aceea ne cuprinde atât se des… lirismul. E adevărat, mărturisesc aici, nu‑mi plac lirismele oficiale şi multe dintre rezervele mele din aceste rânduri se datorează tocmai acestei atitudini subiective. Îmi plac, mai degrabă, discursurile care se tensionează măcar pentru o clipă, prin faptul că au cuprins în ele măcar o idee gravă, serioasă, provocatoare.
Aşadar, până şi aceste festivităţi, odinioară eveniment, s‑au schimbat în bună măsură. Efortul de a amesteca lucrurile şi de a sugera sau chiar de a face afirmaţii tranşante în faţa auditoriului cum că totul este minunat a dominat. Undeva, la o şcoală din mediul rural, unde, cel puţin prin părinţi, evenimentul părea să aibă o anume şi continuă solemnitate, ceea ce a părut, aşadar, multă vreme reuşit, s‑a diluat către final, când spectacolul artistic însoţitor a avut o calitate cel puţin discutabilă. În schimb, la celelalte două şcolii la care am fost, senzaţia a fost mereu de improvizaţie continuă, deşi, recunosc, totul fusese dinainte planificat şi planificarea chiar a fost respectată cu mici derogări, între altele din cauza grabei unui diriginte care a dat puţin programul peste cap!… În acelaşi timp însă, lipsa de pauză între momentele de acordare a premiilor, prezentă la ambele şcoli, curgerea acordării lor pe bandă rulantă a făcut ca până la urmă totul să pară a fi un fel de ghivechi. Nu se termina bine acordarea premiilor la o clasă, că urma altă clasă şi tot aşa. Directorul însuşi părea să contribuie la „bublibăşeală“, fiindcă dintr‑un motiv sau altul el grăbea lucrurile, în vreme ce unii diriginţi… lungeau momentul. Şi‑l lungeau, fiiindcă nu fusese clar de la început ce şi câte diplome se acordă, aşa că până la urmă la unele dintre clasele gimnaziale trei sferturi din clasă se urca uneori pe scenă pentru a primi şi fel de fel de „menţiuni“. Şi nu doar menţiuni şcolare (or mai fi ele prezente în Regulamentul de acordare a premiilor?!), ci şi fel de fel de premii şi „premişoare“ obţinute la concursuri mai mult sau mai puţin recunoscute, mai mult sau mai puţin oficiale. Una peste alta, era vizibil uneori efortul „umanitar“ şi generos de a se da, dacă ar fi fost cu putinţă, fiecărui elev al clasei câte o… diplomă. Ceea ce în principiu nu e rău. În acelaşi timp însă, urmarea unor asemenea stări de fapt o găsim doar într‑o logică elementară care ne spune că nu trebuie să amestecăm criteriile, să facem din tot un „ghivechi de valori“ în cadrul căruia toate „diplomele“ sunt egale, doar coroniţele mai fiind capabile (cât or mai putea fi şi ele!) să inducă ideea că în cazul lor, al premiilor în general, era vorba de un efort special, de o performanţă reală.
Şi totuşi n‑aş vrea să fiu un observator nedrept. Căci pentru un elev faptul că a urcat şi el pe scenă pentru a primi o diplomă, rezultat al unui efort meritoriu, poate fi/este un eveniment. Aşa cum este un altfel de „eveniment“ şi faptul că un număr de elevi nu‑şi vor auzi numele deloc strigat, fiindcă obiceiul de a prezenta mediile fiecărui elev în parte în acest cadru a dispărut ici‑colo, deşi semnificaţia unei ierarhii apare în acest moment, aici şi acum, şi mai puţin pe o listă pusă undeva într‑un colţ al şcolii.
Dar poate că aceste însemnări vor apărea ca fiind produs al unui „cârcotaş“ de serviciu. În fond, ce mă nemulţumeşte?!… Ei bine, precizez încă o dată, mă nemulţumeşte felul în care se amestecă lucrurile. De pildă, din punctul meu de vedere, o serbare şcolară reuşită presupune ca pe cursul desfăşurării evenimentului la o clasă (strigării premiilor, discursurile asociate unei clase!), pe scenă ar trebui să se afle doar premianţii! Poate că această opinie ar putea părea unora (multora?!…) excesivă, şi norocul este că‑i doar o opinie. Mă nemulţumeşte, de fapt, aceeastă devălmăşie asociată şcolii de la o vreme, în efortul ei constant şi nobil de a nu crea complexe de inferioritate, frustrări. Iar povestea vine dinspre ciclul primar şi e greu de crezut că reflexele formate acolo vor fi atentuate cândva cu adevărat, dacă s‑ar dori acest lucru… Reflexele devălmăşiei, fireşte!…
Fiindcă oricât s‑ar încerca fel de fel de paliative, şcoala îşi păstrează, în cele din urmă, o dimensiune competitivă. Cel puţin atâta vreme cât obţinerea unor performanţe devine un criteriu de acordare a unor recompense, ba, mai mult, se constituie într‑un criteriu de reuşită şcolar pentru ciclul şcolar următor. Şi atunci, de ce trebuie ca serbările şcolare să‑şi piardă solemnitatea de odinioară şi cei valoroşi să nu fie scoşi în evidenţă aşa cum se cuvine?!…
Mărturisesc şi repet: la serbările şcolare nu vreau improvizaţie, discursuri de „doi bani“; mai degrabă sunt dispus să‑l aud pe director citind şapte enunţuri simţite şi rostite pe un fundal de linişte absolută decât să asist la foiala generală asociată de ceva vreme aproape tuturor acestor serbări şcolare, doar fiindcă dorim să fim mai puţin formali, să „comunicăm“ cald cu propriii elevi.
Între a impune un anume stil, o anume rigoare, chiar acuzate de formalism şi „democraţia serbărilor şcolare“, prefer rigoarea şi caracterul formal, generator de ordine şi valori în cele din urmă.
Să nu exagerăm însă cu aceste observaţii; fiindcă dincolo de ceea ce nu mi‑a plăcut, am descoperit la una dintre aceste serbări şi un lucru extraordinar: am văzut o listă cu lecturi obligatorii (da, da, obligatorii!) şi o alta cu lecturi suplimentare – sigur aş putea discuta acum sau mai degrabă altă dată dacă lista nu era totuşi prea mare – dar nu numai, ci şi o listă de piese muzicale (Enescu, Porumbescu, Vivaldi!) şi chiar filme (Discursul regelui, între altele!), iar uimirea mea nu a fost mică. Iată totuşi, mi‑am zis, se‑ntâmplă şi multe lucruri bune în şcoala de azi, iar reproşul real poate fi uneori şi acela că asemenea lucruri nu capătă suficientă atenţia din partea „analiştilor“.
Nu ştiu cât de amplu este un asemenea fenomen şi nici nu‑mi fac iluzii prea multe în legătură cu numărul celor care vor merge pe… urmele acestei „bibliografii“ speciale, dar faptul că ea există mi se pare un lucru extrordinar. Mă las, cu alte cuvinte, şi eu cuprins pentru o clipă de „patetismul“ neimprovizator al discursurilor de sfârşit de an şcolar…
Adrian COSTACHE
P.S. Nu ştiu cum era mai de mult. Am constatat stupefiat că, în acest an, unele şcoli n‑au fost în stare să dea premianţilor nici măcar o carte. Le‑au adus părinţii de acasă!