Socialize

Facebook
Home » Didactica » Paideia » Distanţa faţă de şcoală – Problematica distanţei faţă de şcoală nu este nouă, ea se prefigura încă de pe vremea ministeriatelor lui Spiru Haret.

Distanţa faţă de şcoală – Problematica distanţei faţă de şcoală nu este nouă, ea se prefigura încă de pe vremea ministeriatelor lui Spiru Haret.

Distanta fata de scoalaDistanţa faţă de şcoală era recunoscută şi atunci drept un obstacol în calea frecventării orelor, mai ales în anotimpurile reci: „Pentru copiii din cătunele depărtate şi pentru timp de iarnă Circulara nr. 21.287/1898 recomanda înfiinţarea cantinelor cu dormitor care, pe lângă masă, trebuia să procure copiilor şi o sală de adăpost, în care să se poată rămâne peste noapte atunci când întoarcerea acasă seara ar fi fost imposibilă din cauza frigului, viscolului sau întunericului” (Operele lui Spiru Haret, Vol. II, p. 231, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2009). Parcurgerea drumului de acasă la şcoală şi înapoi constituia o problemă în sine: „Pentru acest din urmă caz, circulara mai recomandă şi un alt mijloc, acela ca părinţii copiilor depărtaţi să-i aducă şi să-i întoarcă de la şcoală cu carul pe rând” (Vol. II, p. 231). Situaţia aceasta ne determină să ne gândim la dificultăţile de transport pe care le întâmpină elevii din localităţile îndepărtate de şcoală chiar şi astăzi, atunci când primăriile nu mai au fonduri necesare pentru microbuzele şcolare.

Pentru a impulsiona frecventarea orelor şi pentru a combate dezinteresul sătenilor pentru educarea copiilor („nepăsarea, lipsa de reflecţie, neprevederea şi, mai rar, lipsa de pricepere pentru a înţelege utilitatea învăţăturii”, Vol. II, p. 223), se căutau diferite metode de constrângere. Una dintre acestea era amenda plătită de părinţii elevilor care nu veneau la şcoală. Dar această metodă nu rezolva multitudinea de probleme datorate, în primul rând, sărăciei: „Legea nu prevede pentru aceasta decât o singură armă: amenda. Dar de amendă nu poate fi vorba decât pentru a lupta conta relei voinţe sau a nepăsării; ea nu poate nimic contra sărăciei, contra lipsei de localuri, contra greutăţilor locale” (Măsuri pentru asigurarea obligativităţii învăţământului; amenzile şcolare, Vol. II, p. 223).

În jurul anilor 1900, cauza cea mai importantă pentru care copiii nu frecventau şcoala era deci sărăcia. Pentru combaterea efectelor negative ale acestei stări, Spiru Haret menţiona, printre măsurile de sprijin, faptul că a înfiinţat cantinele şcolare, pentru că altfel: „Copilul este silit să rămână la şcoală de dimineaţa până seara fără să mănânce nimic sau silit a se mulţumi cu o bucată de mămăligă rece, dată de acasă” (Vol. II, p. 230), a încurajat constituirea fondului de ajutor al copiilor săraci, a monitorizat piaţa manualelor şi a altor materiale de uz didactic, astfel încât acestea să fie cât mai accesibile copiilor din familiile sărace sub aspectul costurilor.

Pentru ca rolul educaţiei să fie cât mai bine atins, şcoala trebuia să devină o instituţie tot mai apropiată sătenilor. În acest sens, erau bine-venite o serie de activităţi prin care şcoala se deschidea spre comunitate, cum am spune astăzi. Astfel, erau apreciate: serbările şcolare, împrumutul de cărţi prin bibliotecile săteşti, organizarea de şezători săteşti, iniţierea cursurilor pentru adulţi.

Serbările şcolare îi „apropie pe părinţi de şcoală şi fac şcoala populară” (Vol. II, p. 285). Una dintre acestea, care avea un caracter aparte pentru lumea satului, se intitula „Sădirea pomilor” şi era serbată întotdeauna în luna martie, pentru a dezvolta la generaţiile tinere „gustul şi dragostea pentru sădirea pomilor” (Deciziunea 7730/ 1902 pentru sărbătoarea „Sădirea pomilor”, Vol. II, p. 135). Aşa se face că, pe vremea lui Spiru Haret, serbările şcolare au devenit din ce în ce mai multe, odată cu înfiinţarea cantinelor şcolare, pentru că erau bune ocazii de a strânge fonduri pentru întreţinerea cantinelor.  Dacă elevul nu ajunge la ore în mod direct, care sunt premisele ca el să se apropie de cunoştinţele şi modelele comportamentale transmise de şcoală? După prima trimitere, care se referă la distanţa abordată din punct de vedere spaţio-geografic, se mai poate adăuga o dimensiune, deoarece în unele situaţii proximitatea fizică nu face ca distanţa socială să fie mai mică.

În ştiinţele sociale, în continuarea analizelor socio­logice făcute de

P. Bourdieu (Bourdieu, P., 1989: Social Space and Symbolic Power. Sociolog­i­cal Theory, Vol. 7, No. 1, Spring, 1989) este utilizat conceptul de distanţă socială, interesant şi pentru discuţia de faţă. Spunem, de pildă, că prin participarea părinţilor la şedinţele organizate de diriginţi, distanţa dintre familie şi şcoală are şanse bune să se micşoreze. În acest sens, nu distanţa fizică – geografică este vizată, ci aceea morală, psihologică, la nivel de atitudini şi comportamente, la nivel general, cultural.  În acest context, ne putem întreba: care este distanţa faţă de şcoală a următoarelor categorii sociale? Experienţa distanţei celei mai mici faţă de şcoală putem considera că o au absolvenţii de studii superioare. Conform datelor Eurostat, în România, 13,6% din totalul populaţiei sunt persoane care au absolvit o facultate (Institutul Naţional de Statistica anunţă, în urma Recensământului din 2011, 14,4% – numărul absolvenţilor de studii superioare din populaţia stabilă a României).

Apoi, sunt într-o ipostază de nivel mediu absolvenţii de liceu: 57,8% din totalul populaţiei din ţara noastră a absolvit liceul. Dar poate că, faţă de procentele menţionate, termenul mai potrivit ar fi acela al apropierii faţă de şcoală, iar pentru numărul complementar diferenţei până la 100% să ne gândim la distanţa faţă de şcoală.  Există o situaţie însă care se poziţionează fără niciun echivoc departe de şcoală, aceea a copiilor care nu au ajuns deloc la şcoală sau nu au frecventat-o suficient, încât să fie considerate persoane ştiutoare de carte.

Conform datelor INS (citat de Mediafax: http://www.mediafax.ro/social/ recensamant-2011-date-finale-numarul-absolventilor-de-studii-superioare-s-a-dublat-in-ultimii-zece-ani-11084293), în 2011 erau 245.400 de persoane analfabete, reprezentând 1,4% din totalul populaţiei stabile de 10 ani şi peste (date semnificative, dar la care se adaugă, de obicei, observaţia conform căreia procentul persoanelor analfabete a scăzut de la 2,6 în 2002 la 1,4 în 2011).

Printre scopurile pe care ni le asumăm implicit, în viaţa de fiecare zi la catedră, ar putea fi şi acela de a micşora distanţa între copii şi şcoală. Şi nu doar distanţa explicită, ci şi pe aceea care se prefigurează tacit, pe nebăgate de seamă, favorizată, de pildă, de specificul informaţional al societăţii contemporane. Un prim pas constă în evaluarea acestei distanţe, care, în unele cazuri, apare chiar într-un mod contradictoriu. Pe unii elevi, deşi sunt prezenţi fizic în clasă, îi percepem ca fiind departe în sens simbolic, pentru că au evadat din constrângerile formale ale orei de curs cu ajutorul unei conexiuni la internet.

Dr. Cristina ŞTEFAN,

Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti