Distanţa socială

Atunci când se fac treceri de tipul activitate didactică – vacanţă, când ritmurile zilei se schimbă, nu mai mergem la şcoală aşa cum o facem în mod obişnuit, ne îndepărtăm cumva, iar raportul cu activităţile didactice, poziţionarea faţă de oamenii împreună cu care muncim în mod constant se schimbă. Apare un context de viaţă în care se pot evalua relaţiile sociale, atât în dimensiunile care au avut succes, cât şi în cele care mai au mult să se dezvolte. Principial vorbind, orice dascăl îşi doreşte să poată avea relaţii bune cu lumea în general şi în special cu lumea şcolii. Doar că, din păcate, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Poţi să constaţi, de pildă, că după ani buni de colegialitate, într-o situaţie dată, sunt persoane care se comportă de parcă nu te cunosc, ca şi când au de-a face cu o entitate abstractă. Sau se întâmplă ca un absolvent, care tocmai a terminat cursurile de câteva săptămâni, să treacă preocupat, cu ochii ţintă în telefon, fără să te salute. Deşi nu a trecut decât puţin timp de când relaţia profesor-elev părea bună, oricum funcţională, iată că, în fapt, s-a produs o ruptură, ca şi când ceva neaşteptat a răcit sau chiar a rupt conexiunea. Trăim fără să vrem experienţa prin care, deodată, distanţa socială s-a mărit.
În accepţiunea sociologilor, distanţa socială se referă la diferenţa percepută şi evaluată între persoane şi grupuri, prin raportare la un criteriu. Să zicem că, din prudenţă şi nevoie de siguranţă, îl ţinem la distanţă pe un străin, faţă de care nu ştim de fapt cum să ne comportăm. Poate este justificat să stabilim şi să păstrăm distanţa faţă de cineva care ne-a făcut un rău oarecare, dar suficient cât să ne pierdem încrederea. Într-un sens mai larg, pe măsură ce conştientizăm diferenţele, acestea alimentează un proces de separare.
Înţelegem că este vorba de o tratare inegală a indivizilor, implicit o poziţionare atitudinală distinctă.
Dar una este să te porţi rezervat, având scuza că nu este clar despre ce este vorba, iar alta este ca, prin schimbarea de context, distanţa socială să se insinueze. Deci, avem de-a face în fapt cu o schimbare atitudinală, eventual dintr-o atitudine binevoitoare, sau una neutră într-o atitudine care implică o formă implicită de ostilitate.
Ştim că distanţa socială scade pe măsură ce oamenii se cunosc mai bine, în măsura în care participă împreună la realizarea unor obiective comune, dar şi că rămâne de nedepăşit dacă, deşi relaţionează frecvent, nu se raportează decât într-o manieră mecanică la activităţile comune. Deschiderea sau, dimpotrivă, lipsa de disponibilitate pentru relaţionarea cu oameni percepuţi drept diferiţi se întemeiază pe diverse cauze.
Una dintre acestea trimite la „ceea ce noi numim în mod tradiţional prejudecată pare să fie o dispoziţie mai mult sau mai puţin instinctivă şi spontană de a menţine distanţele sociale“ (Park, R, 1924, The Concept of Social Distance as Applied to the Study of Race Relations, Journal of Applied Sociology, 8, 343).
În educaţie, ca în orice domeniu de activitate, sunt întâlnite prejudecăţi specifice. Un tip de prejudecată frecventă este aceea la adresa persoanelor vârstnice, pe care, uneori, tinerii le consideră depăşite, lipsite de capacitatea de a mai fi în pas cu vremurile. Apoi mai sunt prejudecăţile faţă de persoanele urâte. Este ştiut că tendinţa comună este de a fi mai binevoitori faţă de un om frumos, şi poate, chiar dacă neintenţionat, mai reţinuţi faţă de unul neagreabil. Să se fundamenteze distanţa socială doar pe caracteristici aparente?
Ştim din experienţa cotidiană că adesea astfel de persoane sunt marginalizate într-un mod mai mult sau mai puţin elegant, sunt împinse gradual spre periferia socială.
Conceptul distanţă socială poate avea o conotaţie obiectivă, rezultată din atitudinea de grup, în sensul că marchează raportul cu out-grupul, sau o semnificaţie subiectivă, individuală.
Distanţa psihologică poate împiedica derularea unei forme autentice de comunicare. Într-o epocă în care tehnologia informaţiei face ca distanţele geografice să fie parcurse fără nicio dificultate, când în satul global informaţia ajunge în timp real dintr-o parte în alta a pământului, tot mai sunt restricţii de comunicare datorate limitelor impuse de preferinţele noastre subiective.
Distanţa socială percepută de cel aflat în situaţia de a nu fi acceptat, integrat, ci, dimpotrivă, marginalizat, poate chiar exclus dintr-o anume comunitate, poate marca personalitatea acestuia într-un mod nefavorabil. Acesta se poate inhiba, îşi poate pierde încrederea în sine, ceea ce desigur va accentua distanţa faţă de ceilalţi.
Într-un sens opus, ne referim la apropierea socială, care se bazează pe similaritate, simpatie şi care permite crearea unui mediu interpersonal stimulativ, în care comunicarea se face de la sine, cu un nivel înalt de autenticitate. Apropierea socială este posibilă chiar dacă oamenii se află la o oarecare distanţă geografică. Iar acest lucru este posibil nu pentru că tehnologia informaţiei o permite, ci pentru că există o bază comună de preferinţe. Într-o astfel de apropiere nu diferenţele contează, ci ceea ce este comun: un tip de muzică, o categorie de filme, un gen de literatură. Atunci când ceea ce uneşte este mai semnificativ decât ceea ce separă, apropierea socială nu doar că este posibilă, ci poate deveni extrem de productivă.
Nicicând nu sunt mai uşor de scos în evidenţă aspecte cum sunt cele referitoare la distanţa sau apropierea socială ca atunci când se schimbă registrul de activitate.
Dacă vom conjuga distanţa geografică şi cea socială, vom putea avea impresia că pe unii oameni nu o să-i mai întâlnim niciodată. Distanţa geografică nu va avea însă nicio importanţă dacă apropierea socială este consistentă.
La începutul vacanţei de vară, avem răgazul să reflectăm la ce ne apropie sau ne îndepărtează de ceilalţi, de fapt la modul în care ne reprezentăm că se petrec lucrurile.
Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti