Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Domnul ministru merge înainte

Domnul ministru merge înainte

A fost publicat proiectul Legii Manualului şcolar. Despre eveniment a vorbit şi dl Liviu Dragnea, care a abordat tangenţial problema manualelor. Am aflat de la dânsul că unii sunt de părere că ar trebui un singur manual pentru fiecare disciplină. Între aceştia intră, fireşte, şi dumnealui, ca şi dl Liviu Pop, deşi ultimul nu s-a exprimat încă într-o manieră directă şi categorică. Aşteaptă probabil opiniile cu privire la Legea Manualului… Dar aşa cum preşedintele Camerei ne-a dat o informaţie adevărată, cum că unii (chiar profesori!) ar prefera manualul unic, tot atât de adevărată este şi informaţia că, pentru o parte a populaţiei, regimurile autoritare sunt de preferat. Între altele, regimul lui Nicolae Ceauşescu!

Între timp, destructurarea învăţământului, preuniversitar în special, continuă. Fenomenul e generat de aglomerarea de factori care bruiază sistemul, nelăsându-i posibilitatea decantării, nelăsând, în fond, profesorii să-şi însuşească „cultura” unei şcoli moderne, funcţionale. Vino­văţia este clară şi aparţine clasei politice. Pe de altă parte, destructurarea a adus cu sine fel de fel de fenomene mai mult sau mai puţin aberante: o criză (netipică!) a manualelor şcolare, o criză, în parte tot netipică, a auxiliarelor şi, cel mai evident, o criză a deontologiei profesionale. În numele democraţiei, iar unii în numele „europenizării”, fac cam ce le trece prin cap. În context, încercând o repliere, forurile administrative (minister, inspectorate, directori, primării) rezolvă problema prin intervenţii centraliste. Visul ultim îl constituie etatizarea! Imaginaţia politică, managerială, pare incapabilă să facă ceva coerent pentru crearea unui sistem flexibil.

Dar, iată, avem o Lege a Manualului şcolar, în legătură cu care ni se cer opinii. De la început, cei care au citit legea au observat un factor aparent paradoxal: legea nu are consistenţă. Cu alte cuvinte, nu prea ai în legătură cu ce să te pronunţi. E o lege subţire, expresie mai degrabă a unor intenţii, fără a se şti exact cum pot fi traduse în viaţă acele intenţii. E o lege care pare a aştepta să fie scrisă de… alţii. De fapt, undeva, aici pare a se ascunde o capcană. Prin caracterul de generalitate şi ambiguitate pe care-l conţine, legea este o lege a tuturor posibilităţilor. Dar mai ales o lege a manualului unic.

Nu ştim cine a „moşit” legea. Nici nu cred că are prea multă importantă şi că ar trebui „să săpăm” pentru a afla autorii. E probabil (doar o speculaţie!) ca textul ei să fie inspirat de ici, de colo. Obiceiul acesta este la noi împământenit şi nu e exclus ca peste un timp să se vină cu exemple din alte ţări cu privire la modul în care problema manualului şcolar este administrată. Dar ceea ce-i surprinde pe cei care urmăresc mecanismele de administrare ale sistemului, şi de bună-credinţă fiind, este o prevedere a legii care ne spune că: manualul este un bun de interes public, care va ajunge în şcoli doar la solicitarea elevului, profesorului sau a părintelui (făcută cu şase luni înainte de noul an şcolar).

Ar trebui să ne mărturisim dezarmarea în a înţelege această prevedere. În fond, la ce se referă ea:

  1. Există elevi, părinţi, profesori care nu doresc să folosească manualul şcolar în România de azi? Cât de numeros este acest eşention? (Întrebarea nu este deloc fără sens, fiindcă – din câte am aflat –, în unele ţări, manualul nu-i obligatoriu, fiind folosite auxiliare). Pe de altă parte, o categorie a populaţiei şcolare – nu foarte numeroasă – preferă tableta în ceea ce se poate numi încă azi procesul de predare-învăţare. Mai trebuie adăugat că o asemenea stare de fapt ar scuti ministerul de a cheltui fonduri în plus în condiţiile în care nu toată lumea vrea manualul în forma tipărită. De altfel, pentru actualul MEN, o asemenea variantă ar fi mană cerească, fiindcă, într-un fel sau altul, s-ar da o lovitură mortală editurilor care tipăresc manuale.
  2. Fireşte, niciunul dintre cei care sprijină această idee n-are habar de consecinţele stimulării renunţării la manualul şcolar în formă tipărită. Ignoranţa lor, de-o inocenţă zdrobitoare, nu e deloc curioasă a înţelege care sunt consecinţele asupra învăţării (modificările mentale serioase asociate!) pe care un asemenea trend îl provoacă. (Într-o paranteză fie spus, are loc cu adevărat o schimbare a formei minţii, datorată supralicitării imaginilor care se adresază cu precădere ochiului şi care nu cere efort intelectual de reprezentare pentru a se înţelege mesajul). Se proliferează în ritmuri accentuate categorii de şcolari/indivizi/ „leneşi” pentru care textul verbal (în esenţă, cartea tipărită!) generează serioase probleme de accesare şi înţelegere. Fenomenul analfabetismului functional, de care unii dintre noi încă se mai miră, este, între altele, o consecinţă a acestor schimbări rapide.
  3. Manualele tipărite costă câteva zeci de milioane de euro, şi, deşi condiţiile au fost de piaţă liberă, MEN abia a asigurat editurilor un preţ de supravieţuire. Dar şi aşa, aceluiaşi minister i se pare prea mult şi vrea să le dea acestora, dacă va putea, lovitura de graţie. Ministerul a trebuit să suporte până acum costurile, într-o piaţă liberă a manualelor, dar aceste costuri sunt în continuare o povară pentru un domeniu aflat într-o cronică absenţă a fondurilor, iar din această perspectivă prevederea în cauză pare a fi şi expresia unui involuntar cinism.
  4. Pe de altă parte, într-un învăţământ general şi obligatoriu şi într-o ţară civilizată, cei circa 1,3 miloane de elevi (media ultimilor ani!) trebuie să primească manual tipărit cel puţin până când cartea tipărită nu va fi pusă la index de vreun guvern „cu imaginaţie” debordantă!

În sfârşit, nedumeririle ar putea continua, ca şi speculaţiile, în absenţa unui proiect explicit al  Legii a Manulului şcolar.

Între timp, domnul ministru se războieşte în felul Domniei Sale cu stările din sistem. Războiul a început îndată după 1 septembrie, când un număr important de unităţi şcolare au primit peste noapte sume de bani ce trebuiau cheltuite. Pentru multe cancelarii, zilele acestea au fost de… coşmar. Nu-i mai puţin adevărat că stările de fapt din şcolile noastre nu par a fi deloc roze. Aflu, de pildă, că, odată cu alegerea noilor consilii de administraţie, se petrec evenimente incredibile. Profesori cunoscuţi ca nefăcându-şi orele au ajuns membri în aceste consilii, căci votul e secret, iar categoria aceasta de oameni este, la nivel verbal, capabilă de a arunca în spaţiul şcolii fel de fel de fumigene. Aşa că… Dintre manualele pentru clasa a V-a, trei sau patru au fost deblocate, iar inspectoratele au cerut profesorilor opţiunile. Au avut, n-au avut timp să studieze/răsfoiască aceste manuale, şcoala are nevoie de ele. Se aşteaptă ca şi celelalte contestaţii să fie rezolvate şi atunci să se poată spune că manualele de clasa a V-a au cale liberă pentru… a naviga pe apele învolburate ale noului an şcolar.

Adrian COSTACHE

P.S. Redau mai jos, pentru un anume deliciu al nuanţelor şi poate şi al ceea ce ar putea să fie în viitor textul tipărit, o discuţie cu un grup de trei elevi, participanţi la o sărbătoare a comunităţii undeva în judeţul Prahova: „Pe dvs. parcă v-am mai văzut, îmi zice unul dintre cei trei. Cred că aţi venit odată la noi, la şcoală, cu nişte cărţi!”. „Dar ce clasă eşti tu?” îl întreb. „A şaptea, îmi zice. Erau cărţi scrise de dvs. Sunteţi scriitor?!”, zice el. „Dar ce este un scriitor?” îl întreb eu. „Păi, unu care scrie!”, şovăie el, înaintea de a-mi răspunde. „Şi cel care scrie pe ziduri nu e tot  scriitor ?!”, întreb. „Nu, zice el, acela este autor!”…

Autor anonim, mi-a trecut prin minte… Acesta-i viitorul, probabil!