Socialize

Facebook
Home » Noutati » Domnul ministru și lectura

Domnul ministru și lectura

Domnul ministru si lecturaMărturisim că de la un timp (nu prea de mult!) domnul ministru Remus Pricopie ne surprinde. De fapt, ceea ce ne surprinde sunt „temele” domniei sale: cineva sau poate chiar domnia sa identifică în ultima vreme, destul de acut, teme grave ale școlii românești de azi. Una dintre aceste teme este/pare a fi – nu doar pentru noi, ci și pentru domnul ministru! – criza lecturii, faptul că un număr tot mai mic de elevi parcurge lectura obligatorie ori suplimentară cerută de școală. Și nu doar la limba și literatura română! ~n fond, pentru aproape orice disciplină de studiu poate fi identificată, sau chiar există, o listă de lecturi, de titluri antologice care ar trebui parcursă fragmentar sau integral. Dar, cum se știe, lumea de azi se complace în a se scuza de dimineața până seara: fie cu modelul unei școli care îi împovărează pe elevi cu inutile și desuete cunoștințe – ceea ce în parte e perfect adevărat! –, fie cu faptul că noua generație are un alt model mental (eu însumi am încercat să identific trăsăturile acestui nou model mental, în care imaginea vizuală tinde să predomine) care încearcă să se impună într-o manieră tiranică și fără drept de apel nu doar la noi, ci și aiurea. În realitate, chiar și atunci când pentru mulți dintre noi liceul era foarte „serios”, când adică doar între 30 și 40% dintr-o promoție a gimnaziului accesa acest nivel al preuniversitarului, lucrurile nu ședeau ideal. Adică și atunci aproape jumătate dintre elevi nu parcurgea acea bibliografie obligatorie, pentru simplul motiv, între altele, că profesorii erau mai degrabă sensibili la „formulele standard” ale disciplinei sau din propria lecție decât la experiența personală a elevului, produs al lecturii.

Domnul Remus Pricopie are cumva și o bună intuiție a lucrurilor în sensul în care – a discutat aspectul cu prof. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor – o colaborare cu scriitorii contemporani ar putea ameliora starea de lucruri. Sigur, aici e mult și contradictoriu de discutat, fiindcă scriitorul român contemporan are o patologică nevoie de a deveni persoană publică, eventual în dauna unui confrate, de a fi prezent adică în spațiul spiritual al tinerei generații, eventual într-un manual școlar. Experiența din ultimii ani a Uniunii Scriitorilor indică un anumit drum integrat într-un proiect care a făcut cu putință prezența unor scriitori în liceele bucureștene. Deocamdată. Ora de literatură susținută în prezența unui scriitor, sau chiar de către un scriitor, a fost pentru acele licee un eveniment, numai că această formulă nu poate fi continuată la nesfârșit, datorită caracterului nu atât nonformal, cât mai degrabă artificial al orei, fiind nevoie, probabil, de mai puțin „spectacol” și de mai multă rigoare și durată în efortul de integrare a culturii, a culturii contem­porane, în școala de azi. De aceea, calea poate fi mai degrabă una care are în vedere structura planurilor-cadru ale sistemului de învățământ preuniversitar. Fiindcă, se poate vedea limpede, până în acest moment nu există la noi, în niciun plan-cadru, o propunere de opțional – ideea ar putea porni chiar de la MEN – cu privire la mecanismul de scriere a unei opere literare, de exemplu. Un asemenea curs, lansat oficial și realizat acolo unde există cu adevărat resurse, „ar coborî” creația din mitologia adesea de doi bani a creatorului inspirat și ar aduce-o într-un spațiu mai adecvat, acela al profesiei de scriitor. Fiind un curs dificil de organizat, el își are nu foarte numeroase reușite, cea care-mi vine acum în minte, ca reușită și finalitate, fiind scrierea și publicarea unui roman, care s-a dovedit a fi de succes, de către liceeni, cu decenii în urmă, în Franța. Nu vreau să spun că de atunci nu au mai existat încercări, numai că ele au rămas în cele din urmă doar ca reușite locale, cel mai adesea puțin mediatizate. Motivul acestei situații e unul simplu, ar trebui ca susținătorul de curs să fie nu doar „scriitor” de o anumită anvergură, ci și un foarte bun comunicator, pedagog, cu alte cuvinte, în ale scrierii, ceea ce, trebuie s-o spunem, se întâlnește foarte rar.

Dincolo însă de toată această încercare a ministrului Educației de a sugera soluții și de a se poziționa pe o problemă delicată (el observă că procentul celor care parcurg cu adevărat bibliografia obligatorie n-ar trece de un 6-8%) sau de încercarea de a depăși starea de lamentație specifică temei – sugestiile lui Remus Pricopie sunt totuși mai degrabă un paliativ decât o soluție curriculară pe termen lung, paliativ cu puțini sorți de izbândă. Poate și pentru că problema este și în primul rând, insistăm, una curriculară, privind într-o măsură importantă și domeniul evaluării. Este limpede, cred, că atâta vreme cât examene importante – testarea națională și bacalaureatul – se iau fără probleme în ceea ce privește evidențierea parcurgerii unei anume bibliografii pentru examene, discuția este în bună măsură fără efect. Este vorba, în fond, de un „conflict” între finalitățile predării unor discipline de studiu – literatura română în primul rând – și relația directă sau indirectă a acestor finalități cu lectura. Câtă vreme relația va fi una laxă, și nu una de condiționare directă, o schimbare majoră a stării de fapt este greu de imaginat. Dar, pusă astfel problema, o întrebare se naște într-un mod necesar: ce împiedică școala, de fapt politicile școlare privind evaluarea (care au făcut, cred, în ciuda criticilor numeroase, progrese reale!), ce împiedică, așadar, factorii decidenți să ducă până la capăt aceste politici în sensul unei mai firești și obligatorii relații lectură-studiu – rezultate la învățătură – progres școlar?!… La prima vedere, nu se pot identifica factori insurmontabili care să împiedice regândirea acestei relații; alții decât cei care țin de propria comoditate a deciziilor, de birocrație adică, de „mentalul didactic” propriu școlii de azi. Sigur că nimeni nu-și imaginează că decizii corecte pot să aibă imediat și rezultate corecte pe măsură. Este deja cunoscut eșecul/semieșecul ideii/proiectului ca rezultatele la învățătură pe un parcurs școlar să contribuie la realizarea unor evaluări naționale – a testării naționale în primul rând. Este tot atât de evident, așadar, că nu-i suficient să lansezi un proiect corect și motivat de politici educaționale pe termen lung și să-ți imaginezi că el va fi îmbrățișat cu ardoare de către corpul profesoral. Cea mai mare problemă nu doar în Româna de azi, ci în România în general, este absența cerbiciei implementării unui proiect, oricare ar fi el. ~n același timp, și domnul Remus Pricopie, precum și domnul Nicolae Manolescu, ca și o întreagă categorie de intelectuali, resimt problema absenței lecturii în școală ca nefiind altceva decât o cale sigură de sărăcire spirituală a unor promoții, a căror singură vină nu e totuși alta decât aceea că noi „ceilalți” – educatorii, oficialii vremurilor – am părut adesea dezarmați sau dezorientați în fața a ceea ce este nu atât „spiritul unui veac”, cât mai degrabă „superficialitatea” unui veac.

Adrian COSTACHE