Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Domnul nostru Eminescu

Domnul nostru Eminescu

14 sus-2„Dacă românii recunosc în Eminescu pe cel mai mare poet al lor e pentru că Eminescu tocmai a ştiut să exprime în mod remarcabil sufletul ţării sale, traducând cu fidelitate aspiraţiile sau visurile compatrioţilor săi”. (Alain Guillermou)

După cum se ştie, unii dintre domnitorii de la cârma }ărilor Române au avut nume sonore, precum: Cel Mare, Viteazul, Cel Bun, Cel Bătrân.

Despre Mircea cel Bătrân şi despre bătălia sa de la Rovine (1394) a scris un mare domnitor spiritual al acestui neam.

Opera despre Mircea cel Bătrân a acestui domnitor fără pereche – cel mai însemnat pe care l-au avut şi încă îl au literele româneşti – se numeşte Scrisoarea III.

Numele autorului nu poate fi altul decât Mihai cel Tânăr, Eminescu cel Veşnic Tânăr, unul dintre cei mai de seamă poeţi ai Europei şi ai lumii.

Domnul nostru Eminescu se stingea pe pământ, la

15 iunie 1889, ca să se aprindă pentru totdeauna pe cerul neamului românesc. Avea doar 39 de ani şi 5 luni de la naştere. Anul acesta se împlinesc 127 de ani de la trecerea sa în eternitate.

Dacă ar mai fi trăit până la adânci bătrâneţi, l-ar mai fi apucat în viaţă bunicii şi părinţii noştri, dar nu l-au apucat nici bunicii.

Un domnitor modern care s-a săvârşit prea repede dintre cei vii, dar care a avut timp, în cei relativ puţinii săi ani de domnie, de la debut şi până a încetat să scrie, în numai 17 ani, să ducă la capăt lucrări admirabile, ca poet, prozator şi gazetar distins, care au înălţat patria limbii noastre şi limba patriei pe înălţimi necunoscute până la el.

Ca poet al nostru „cel mai poet”, a fost nespus de tânăr. Debutând la 16 ani, la 20 era autor de valoroase capodopere, iar la 33 de ani a încetat să scrie, ca la 39 de ani să treacă în nefiinţă.

Aşadar, a trăit foarte puţin pentru un om care avea foarte multe de spus.

Cu toate că n-a avut decât răgazul a două decenii de vis şi de încrustare a cuvântului, el s-a dăruit scrisului cu o uluitoare putere creatoare, abordând toate genurile şi speciile literare.

În răstimpul cât a zăbovit printre pământeni, genialul poet le-a gândit şi le-a rostit pe toate câte se cer pentru spiritul neamului său.

Printre multele sale scrieri nemuritoare, a zis despre o „Dulce Românie”, ca şi de „Plopii fără soţ”, de „Sara pe deal” şi „Despărţire”.

N-a uitat nici „Dorinţa”, „Doina” şi „Mortua est” sau „Înger şi demon”, ca să nu rămână fără pereche „Venere şi Madona” şi, nu în ultimul rând, inegalabilul poem filozofic „Luceafărul” (1883), cel care s-a înălţat pe bolta poporului nostru, ca să nu apună niciodată.

Pentru valoroasele sale creaţii este receptat în peste 64 de limbi ale Terrei, ceea ce reprezintă o arie foarte vastă pentru un poet.

Admiţând, prin absurd, că poporul său ar fi ameninţat de dispariţie, după cum aprecia Mircea Eliade, „cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc este salvată”.

În acest miez de iunie comemorativ, merită a fi readusă în atenţie o frază rostită cu ani în urmă de către marele nostru dramaturg I.L. Caragiale: „Generaţii întregi ori să suie cu pompa dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate”.

Prin el, geniul românesc s-a afirmat în universalitate, frunţile ni se închină şi sufletele vibrează. Pentru noi, Eminescu, poetul fără sfârşit, e Luceafărul de Sus şi Crinul cu parfum de tei din grădina culturii naţionale.

Prof. Marinela ARMEANCA,
Şcoala Gimnazială Scurtu Mare, Teleorman