Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Domnule ministru,înfiinţaţi clasele complementare!

Domnule ministru,înfiinţaţi clasele complementare!

Mai slabe decât anul trecut, rezultatele la Evaluarea Naţională au creat aceleaşi situaţii incredibile pentru zeci de mii de elevi care sunt obligaţi să continuie studiile, deşi nivelul lor de cunoştinţe este dramatic de scăzut, sub nota 5. Se va continua, aşadar, o situaţie aberantă în care fenomene precum analfabetismul funcţional sau nivelul de cunoştinţe sub cel minimal la  matematică vor fi conservate în şcoala românească cu o inconştienţă demnă de o cauză mai bună şi foarte departe de normalitate. Într-o statistică recentă, prezentă într-un raport publicat de ISMB, autorii constată că mii de elevi au intrat şi anul acesta cu medii sub 5. „Mai exact, la 21 de licee din București s-a intrat având ca ultimă medie nota 3,  „500 de tineri obţinând un loc la liceu cu această medie“. La alte 15 licee s-a intrat cu media 2, ca ultimă medie, iar pe ansamblu  elevi cu medii sub 5 „au fost repartizaţi  la 71 de specializari din 32 licee din București“. În concluzie, într-un număr însemnat de  licee bucureştene  au fost admişi elevi cu medii sub 5.

Situaţia nu e deloc nouă şi nici surprinzătoare. De ani buni asistăm la o degradare fără precedent a nivelului de pregătire în ciclul gimnazial, pe fond conservării unei situaţii aberante, repartizarea acestor elevi la licee, indiferent de media de repartizare obţinută. Nimeni dintre cei capabili a lua o decizie  nu pare a vrea să recunoască deschis că această situaţie este inacceptabilă. Că există, aşadar, un procent prea mare (circa 30%  în medie!) de elevi, absolvenţi ai ciclului gimnazial, a cărora pregătire este sub standardele minimale, din varii motive: programe neadecvate scopului unui învăţământ general-obligatoriu, cadrul legal înţepenit, o structură de tip struţo-cămilă a învăţământului obligatoriu de 10 ani etc., etc. Cum s-a ajuns aici, ce miniştri şi-au asumat acest eşec răsunător al învăţământului obligatoriu nu cred că  mai este cazul să discutăm, fiindcă, oricum, cauzele, legislative sau de altă natură, şi-au produs din plin efectele. Aspectul cel mai îngrijorător  este însă că acum, după mai bine de un deceniu, lipsa de decizie/ezitările celor care constată an de an că lucrurile nu merg bine se prelungesc La fel de îngrijorător, dacă nu cu totul inadmisibil este şi faptul că într-un învăţământ general-obligatoriu, cu adresabilitate menită să cuprindă teoretic 100% din populaţia şcolară, un procent dramatic de elevi nu reuşeşte să ducă la capăt acest ciclul de învăţământ. Mai mult, situaţia pare a fi acceptată ca fiind fără soluţie chiar dacă între altele această stare de fapt se reverberează puternic inclusiv asupra învăţământului liceal. Zeci de mii de elevi aflaţi la intrarea în liceu într-o situaţie în care ar fi nevoie de programe specifice, remediale sunt obligaţi să parcurgă aceleaşi programe precum cei care, prin Evaluarea Naţională, au dovedit că şi-au însuşit competenţele speci­fice, cel puţin minimale, ciclului gimna­zial. Consecinţa este vizibilă cu ochiul liber şi presupune crearea în licee a unei mase amorfe complet nemotivate de elevi, ale căror cunoştinţe de bază au rămas neînsuşite. În orice sistem de învăţământ raţional, acestei categorie de elevi  i se oferă  o şansă, nefiind tratată cu o crasă indiferenţă, adică un plan-cadru specific, programe simplificate, construit pe principiul unui învăţământ remedial, un alt traseu de învăţare cu alte cuvinte, realizabil în chiar spaţiul actualelor licee la care vin candidaţii cu note sub 5. E nevoie urgentă, aşadar, de găsirea unei soluţii, eventual de înfiinţarea unor clase complementare ale căror „performanţe“ să fie dobândirea unor cunoştinţe şi competenţe de bază, menite a reduce dramatic în special numărul analfabeţilor funcţionali şi a celor cu dificultăţi majore în studiul matematicii, clase menite a-i pregăti pentru viitoare şcoli de meserii, dar nu numai. Este nevoie deci de  recuperarea, cu întârziere, desigur,  a unor trasee fireşti de învăţare. În acest fel, liceele, teoretice şi tehnologice  îşi vor dobândi statul de odinioară, de şcoli cu deschidere către studiul universitar, iar masa impresionantă de elevi a căror pregătire are grave carenţe ar dobândi un statut specific. Ar fi, credem, soluţia cea mai îndemână, aplicabilă chiar cu anul şcolar 2019-2020, prin modificarea legii, existând timp suficient atât pentru realizarea unui plan-cadru raţional, cât şi a unor programe construite, cum spuneam, pe principiu dominant al  reluării şi remedierii.

Avantajele unei asemenea decizii  sunt numeroase şi nu puţin vizibile şi probabil nu cazul ca ele să fie enumerate aici în detaliu. Totuşi, cea mai importantă consecinţă o consti­tuie dispariţia a ceea ce am numit cândva „ghetourile şcolare“, adică acele unităţi de învăţământ în care o masă dominantă de elevi participă la un proces de predare-învăţare artificial, suprareal, în baza unor pro­grame inadecvate lor, în care moti­vaţia este adesea zero şi în care, în loc de afirmarea unui proces educativ normal şi a unui progres în învăţare, nu se  se dezvoltă altceva decât complexe, frustrări, spaţiu pentru violenţe şcolare, analfabetism, în sfârşit, fel de fel de activităţi colaterale, multe dintre ele neavând nicio relaţie cu şcoala. În acelaşi timp s-ar institui în sfârşit un realism al educaţiei, atât de necesar, rezultat dintr-o abordare fără false retorisme a unei situaţii de fapt, generată de starea şcolii reale. Ar fi în acelaşi timp un experiment foarte necesar pentru sistemul de învăţământ, mobilizându-se în acest sens pedagogi, didacticieni, profesori din  sistem pentru a se crea în sfârşit, diferenţiat,  o şcoală anume pentru elevi anume. Ar fi o şcoală în care s-ar putea experimenta totodată şi un mai puternic caracter aplicativ al învăţării, aşa cum s-ar contura probabil cu mai multă acurateţe şi un nou model pentru ceea ce ar putea să însemne azi cultura şcolară de bază, specifică unei mase de elevi numeroase, unui învăţământ obligatoriu viabil.

O singură întrebare rămâne: este dispus actualul ministru al educaţiei, domnul Valentin Popa, să-şi asume rezolvarea celei mai grave probleme cu care se confruntă învăţământului preuniversitar de azi?!… Sau Domnia Sa este interesat mai degrabă de o retorică specific oamenilor politici  a celor care suţin cu insistenţă ca prioritate realizarea şi promovarea unei noi Legi a Educaţiei?!… Este, într-adevăr,  domnul Valentin Popa acel manager care a reuşit să genereze la Suceava un sistem de învăţământ universitar viabil sau toate aceste lucruri au fost doar parte dintr-un CV decorativ?

Nu ne rămâne decât să sperăm fie că chiar domnul ministru va citi aceste înseamnări, fie că vreunul dintre consilierii dumnealui va parcurge aceste rânduri, informându-l în legătură ceea ce ar putea genera o discuţie necesară şi urgent legată de soarta a mii şi mii de elevi din România de azi.

Adrian COSTACHE