Socialize

Facebook
Home » Educatie » Liceu » Drama istoriei continuă!

Drama istoriei continuă!

Drama istoriei continua!

Trebuie să precizăm că demersul nostru se înscrie într-un lung şir de apeluri, memorii, proteste, scrisori deschise ale Academiei Române, organizaţiilor profesionale, oamenilor de cultură, reprezentanţilor societăţii civile, sindicatelor şi profesorilor de la catedră, în care s-a reclamat criza învăţământului istoric, criză produsă de modul în care au fost elaborate de către minister planurile-cadru şi programele de istorie. Protestele nu au fost gratuite şi nu au început ieri. Iar ceea ce se reclama era chiar produsul muncii ministerului, cel care a făcut şi desfăcut reformele, legile de nota 10 (zece), planurile-cadru şi programele. Acest dezastru se poate foarte simplu constata studiind planurile-cadru, unde timpul alocat istoriei este scandalos de mic, situaţie unică în Europa. Dacă, mai departe, se corelează situaţia constatată cu modul cum arată competenţele şi conţinutul programelor, imaginea devine cu adevărat terifiantă. Iar această situaţie datează de decenii! Bomboana pe colivă este pusă de LEN, care în capitolul IV, art. 64, alin. 4 şi art. 66, alin. 1 stabileşte monopolul absolut al ministerului asupra proiectării curriculare, ceea ce singularizează România în Europa. Astfel se şi explică de ce toate demersurile de până acum au eşuat, netrecând de meterezele cetăţii din gen. Berthelot, apărate cu îndârjire de funcţionari neînfricaţi şi neîndu­plecaţi. Aceştia nu au ţinut seama de nimic şi au făcut numai ceea ce au dorit. Această situaţie, de monopol şi dictat, explică şi de ce programele nu sunt o reflectare a rezultatelor istoriografiei actuale, ci a dogmelor postmodernismului, proiectate în trecut. Din aceeaşi cauză şi Ziua Unirii a devenit un simbol al multiculturalismului, un moment al afirmării „unităţii în diversitate”, nu al identităţii naţionale, al fondării statului naţional român. Dacă responsabilii din minister ar fi fost adepţii islamismului radical, conţinutul progra­melor ar fi reflectat atunci, cât se poate de firesc şi normal, toleranţa acestei religii, superioritatea ei faţă de creştinism, rolul civilizator avut de statul otoman asupra plaiurilor mioritice şi dezastrul produs de importul civilizaţiei decadente occiden­tale pe aceleaşi plaiuri de dor şi jale, începând cu secolul XIX. Cum însă aceşti responsabili ministe­riali sunt postmodernişti de rit nou, nu vom găsi în programe niciun obiectiv legat de identitatea naţională, de valorile şi patrimoniul naţional, dar vom descoperi, de la clasa a IV-a la clasa a XII-a, toate dogmele postmodernismului, transformate în competenţe generale, generice şi specifice. În loc să fie o reflectare a istoriografiei actuale în plan educaţional, istoria a ajuns un fel de corectitudine politică aplicată. Poate ar trebui ca titulatura disciplinei să fie schimbată pentru a ilustra metamorfoza actuală! De când activiştii corectitu­dinii politice, psihologii cognitivişti şi pedagogii constructivişti s-au apucat de scris programe, istoria a devenit de nerecunoscut. Suntem curioşi dacă Academia Română poate găsi vreo urmă de „identitate academică” în actualele programe de istorie. Fiindcă nu a fost îndeajuns că s-a eliminat titulatura de „istoria românilor”, dar şi cea de „istorie” nu mai are acoperire în conţinutul programelor. Este normal acest lucru? Asta să însemne educaţia modernă mult clamată? O istorie fără legătură cu istoria reală, plină de lozinci şi clişee ideologice?

În condiţiile în care se doreşte rescrierea programelor, observăm că mediul academic şi profesorii de la catedră, cei care vor aplica aceste programe nu sunt consultaţi, informaţi, de parcă s-ar afla în altă galaxie. De ce? Obiceiul ministe­rului este vechi şi el a dus la criza actuală. Atitudinea aceasta, de refuz obstinat al dialogului instituţional şi cooperării, vine în răspăr chiar cu principiile promovate, teoretic, de aceiaşi matadori ai postmodernismului de islaz de la noi, principii precum necesitatea lucrului în echipă, cooperării, transparenţei, feedbackului în comunicare, valabile, se pare, doar pentru profesorii de la catedră, nu şi pentru înălţimile lor. Când vom vedea colaborarea profesorilor de la catedră cu cercetătorii şi decidenţii în materie de politică educaţională? N-ar trebui să fie aceasta deschisă şi permanentă? Nu ar trebui să existe un dialog interinstituţional pentru rezolvarea crizei istoriei, aşa cum propunea, cu multă vreme în urmă, academicianul Alexandru Zub? Nu ar trebui să se ţină seama şi de principiul lui Alfred Korzybski, care privilegiază practicianul, nu teoreticianul birocrat? Orice schimbare educaţională nu este o activitate privată şi esoterică, o afacere personală a cuiva sau a unui grup de magicieni, ea interesând întreaga societate şi de aceea trebuie să fie publică. Nu ar fi minunat să se pună capăt practicii nefaste de până acum, a proiectelor improvizate de funcţionari ministeriali, implementate apoi orbeşte şi autoritar, chiar dacă conţineau erori? Poate că ar fi, dar se pare că tot „nu este momentul”.

O istorie la care „se lucrează”

Între timp, cu ocazia sărbătoririi Zilei Unirii din acest an, am aflat vestea tulburătoare că în minister „se lucrează” la noi programe de istorie, pentru ca elevii să înţeleagă „mai bine” istoria neamului, asimilând „concepte europene”, precum cel de „unitate în diversitate”. Prin câteva expresii, precum „se lucrează”, „noi programe”, „mai bine” şi „unitate în diversitate”, avem creionat dezastrul care va urma.

De fapt, ministerul nu ar fi trebuit să ne anunţe că „se lucrează” la noi programe, ci să ne explice de ce aceste noi programe nu au fost realizate până acum. Ce l-a împiedicat să „lucreze”? Mai ales că au existat o puzderie de programe cu finanţare externă generoasă, destinate tocmai scrierii unui nou curriculum. Dacă programele în cauză s-au încheiat cu mare succes, unde-s rezultatele? L-am ridiculizat de multe ori pe domnul Funeriu, pentru că în fiecare vară a mandatului său anunţa un nou curriculum şi înfiinţa comisii-fantomă pentru scrierea lui, dovedindu-se că acesta îşi ducea zilele doar în spaţiul virtual şi în imaginaţia domniei sale. Ce să mai spunem că legea din 2011 a fost redactată ca şi cum un nou curriculum transdisciplinar fusese deja scris, evaluarea trebuind şi ea aliniată la acest curriculum-fantomă. Trebuie să întrebăm: Cum a fost şi este posibilă această anomalie, această întârziere? Iar dacă s-a trecut la treabă, de ce se perpetuează lucrul după metoda Tândală, de-a-ndoaselea, de la coadă la cap? De ce se scriu programele înainte de a se modifica planurile-cadru? Mai mult, deşi nu ştim nimic despre momentul finalizării noilor programe (în 2017, 2019 sau la Sfântu Aşteaptă?), cum vor îndeplini acestea exigenţele LEN, care stabileşte o proiectare modulară, inter- şi transdisciplinară? Nu numai că suntem în ceaţă cu orele alocate istoriei prin planurile-cadru, dar nu avem nici cea mai mică idee despre cum va fi tocată şi amestecată istoria, alături de geografie şi alte discipline, în cazanul interdisciplinar – modular.

Comunicatele de până acum, deşi zgârcite în detalii, au avut darul să ne pună pe gânduri prin semnificaţiile lor. În primul rând, nu poţi să nu fii uimit de dibăcia funcţionarilor din minister, cei care au ticluit actualele programe de istorie, în folosirea adverbului de mod „mai”, ei oferindu-ne cu dezinvoltură construcţii comparative de superioritate, de genul: „Programele noi vor permite elevilor să înţeleagă mai bine…” Adică până acum totul a fost minunat, elevii înţelegeau bine istoria, iar de acum încolo se va face saltul către „mai binele” realizat de aceiaşi meşteri anonimi din minister. Frumos şi maiestuos! Și uite-aşa, printr-o vorbă, se eludează problema responsabilităţii pentru actuala stare de lucruri, problema deontologiei proiectării curriculare şi încă o duzină de probleme esenţiale. Cât de bine au putut înţelege elevii până acum semnificaţiile Unirii poate oricine să vadă lecturând programa în uz, unde toată evoluţia naţiunii române în două secole (Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari – secolele XVIII-XX) este înghesuită în câteva ore. Asta să însemne o „mai bună” studiere a istoriei pentru directorii din minister? Nimic nu este mai revelator pentru starea de fapt decât lectura celei mai dezastruoase programe de istorie de când există învăţământ pe plaiurile mioritice, programa de clasa a XII-a liceu. Chiar şi mult-hulita programă a lui Roller ne apare acum drept o lumină prin comparaţie cu oroarea în uz. Nu era de ajuns că istoria naţiei se studiază un singur an la liceu, într-o singură oră pe săptămână; ea a mai fost „integrată” şi cu teme de istorie universală, multe fără legătură cu trecutul nostru, totul amestecat într-o ciulama cu pretenţii de ultramodernism. Dacă mai ştim că istoria veche, etnogeneza au dispărut cu totul, iar temele rămase au fost bulibăşite prin eliminarea criteriului cronologic şi al analizei faptelor semnificative, nu trebuie să ne întrebăm, înainte de a se scrie o nouă programă, cine sunt cei nominalizaţi pentru noua superproducţie ministerială? De ce atâta mister şi conspirativitate? Nu ştim, oficial, nici acum cine a scris programa în uz, după cum nu vom şti nici cine o va scrie pe cea nouă. De aceea, este înţelept să-i mandatăm tot pe autorii dezastrului actual să realizeze noile programe? În anul şcolar 2014-2015 după ce programe va fi studiată istoria? Prin ce vor fi ele diferite faţă de cele de acum? Și câte ore vor fi alocate prin planurile-cadru? Nu vrem să facem procese de intenţie, dar o serie de riscuri majore ale rescrierii curriculumului după aceleaşi obiceiuri există şi ele trebuie discutate serios înainte de a constata o nouă catastrofă. Chiar şi acest banal „se lucrează” ascunde semnificaţii teribile, peste care nu putem trece cu uşurinţă. În primul rând, cine sunt cei care „lucrează”? Aceiaşi domni care au pitrocit programele de până acum? Care au decis înjumătăţirea orelor de istorie şi au siluit programele, precum cea de clasa a XII-a, unde istoria românilor a dispărut ca un abur în nimic? Avem mari îndoieli că cei care au produs criza învăţământului istoric vor fi tot aceiaşi care o vor soluţiona. Îndoiala pleacă de la constatarea foarte veche că această criză a fost produsă de exact aceiaşi responsabili ministeriali care au impus autoritar dogmele postmodernismului, de la demitizare şi corectitudine politică la multiperspec­tivism, feminism radical şi multiculturalism, luptând din răsputeri pentru ştergerea identităţii naţionale, asociindu-se cu mult zel istoricilor demitizanţi, promotori ai istoriilor „altfel”.

De asemenea, avem motive să nu fim impresionaţi de construcţiile cu verbe reflexive impersonale, prin care este scoasă în evidenţă acţiunea şi atât, precum cele de genul: atenţie, la minister „se lucrează”! Evident că la minister se întâmplă tot felul de lucruri măreţe: se gândeşte, se re-gândeşte, se analizează, se visează… Totul este la modul impersonal, pentru că niciodată nu ştii cine gândeşte, cine decide, cine răspunde, ministerul fiind o cooperativă de producţie cu meşteri anonimi, o entitate tainică transcendentă, despre care toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu ştie cum arată. Faptul că la minister se lucrează nu este un miracol, fiind vorba de o unitate de producţie cu foc continuu. Problema este cum „se lucrează”, cine şi ce anume lucrează? Nu ar trebui să cunoască şi opinia publică nişte detalii? Nu ştim ce motiv misterios a determinat, abia acum, înalţii funcţionari să devină proactivi şi să se apuce să-şi rescrie propriul curriculum în uz, dar vestea deschiderii şantierului la minister este cât se poate de proastă. Fiindcă aceiaşi apostoli ai reformelor pustiitoare, aceiaşi care au semănat dezastrul actual, având monopolul proiectării de orice fel, folosind aceleaşi metode şi pe baza aceloraşi concepţii, vor face nu ştim ce anume precis: să ducă dezastrul până la capăt? Să încerce un nou experiment? Să schimbe ambalajele, păstrând conţinutul? Dezastrul din domeniul istoriei nu este un fenomen al naturii, un blestem sau o manifestare a unui destin necruţător. El a fost creat de oameni, care acum vor să ia viaţa de la capăt, rescriindu-şi propriile programe de istorie în uz, apreciate de toată lumea ca fiind aberante.

Ce garanţii avem că noua serie va fi mai bună? Că se va rezolva criza? Absolut niciuna! Competenţa şi omniscienţa funcţionarilor în cauză a fost dovedită practic, clar şi indubitabil de deceniile de realizări măreţe: la gimnaziu şi liceu numărul de ore a fost înjumătăţit, programele au fost şi ele deformate de exigenţe postmoderne, străine educaţiei autentice şi adevărului istoric, iar disciplina ca atare a fost eliminată de la examenele naţionale şi de la admiterea în învăţământul superior. Cel mai mare dezastru l-a cunoscut studiul istoriei românilor la liceu, însăşi titulatura disciplinei fiind înlocuită cu anodina „istorie”, conţinutul masacrat, zăpăcit şi deformat, pentru a corespunde dogmaticii demitizării şi corectitudinii politice. Acesta-i peisajul creat de eternii şi fascinanţii funcţionari ministeriali. Chiar dacă multiculturalismul, spre exemplu, este de nepreţuit astăzi, el nu poate fi proiectat în 1859 fără a falsifica istoria. Valorile de astăzi sunt minunate pentru zilele noastre, dar nu trebuie să ne apucăm să le teleportăm în trecut, fiindcă atunci înseamnă că reducem trecutul la prezent şi nu mai vorbim despre ceea ce a fost, ci despre ce am dori noi, acum, să fi fost. Maniera aceasta de lucru este foarte comodă, nefiind necesar să cunoşti istoria studiind o imensitate de izvoare şi căutând apoi să le interpretezi în spiritul adevărului şi obiectivităţii ştiinţifice, ci doar să cunoşti un set de dogme şi să cauţi câteva exemple pentru a le ilustra şi argumenta. Și astfel nu vom mai călători în trecutul real, reconstituindu-l pe baza izvoarelor, ci într-un trecut utopic, o simplă proiecţie a dogmelor, prejudecăţilor şi fantasmelor prezentului. Din nefericire, ministerul a reiventat şi politizat trecutul, astfel că istoria nu mai serveşte nici cunoaşterii a ceea ce a fost, nici educaţiei, ci doar îndoctrinării, ca în vremurile învăţământului politico-ideologic.

Noile semnificaţii atribuite Zilei Unirii, spre exemplu, ne arată că se va continua dezastrul actual. Practic, funcţionarii ministerului ne anunţă că menţin perspectiva „corect istorică”, chiar dacă este ridicolă şi falsificatoare în acelaşi timp. Ce ni se spune despre Ziua Unirii? Nici mai mult, nici mai puţin decât că ar fi fost o ilustrare a unităţii în diversitate şi un moment când naţiunea a acţionat „împreună” pentru idealurile ei. Ce legătură are însă Ziua Unirii cu multiculturalismul secolului XXI? Nu înţelegem cum motto-ul UE şi al multicultura­lismului, „Unitate în diversitate”, i-ar putea ajuta pe elevii noştri să înţeleagă „mai bine” formarea identităţii naţionale. De ce? Pentru că motto-ul în cauză a fost adoptat în anul 2000, iar Unirea Principatelor este un eveniment petrecut la 24 ianuarie 1859. Dacă ne interesează adevărul istoric, vom interpreta trecutul pe baza izvoarelor şi a ceea ce s-a petrecut atunci, nu pe baza lozincilor contemporane. Interpretarea trecutului prin prezent este ideologie, nu istorie. Elevii „trebuie” să cunoască ceea ce a fost, nu să fie îndoctrinaţi cu nişte concluzii trase dinainte, cu o istorie care nu este decât un ecran de proiecţie pentru anumite dogme politice la modă. Unirea nu are legătură cu nicio unitate în diversitate, aplicarea acestui concept pentru descrierea Micii Uniri fiind o aberaţie propagandistică postmodernă. Înţelegem cum este cu unitatea, dar ce facem cu diversitatea la 1859? Să fi fost acea unire o expresie a multiculturalismului? Cine s-a unit cu cine, „popoarele” moldovean şi muntean, cu tot cu culturile lor „diferite”? Faptul că românii, la 1859, au acţionat unitar în direcţia intereselor naţionale, lăsând pe plan secund neînţelegerile politice şi conflictele sociale, nu înseamnă realizarea unităţii în diversitate. Zicerea cu lupta naţiunii române „împreună” nu am pricepe-o nici explicată cu globul de sticlă de către Mama Omida. E prea abisală, prea greu de desluşit. Cum arată „capaci­tatea naţiunii de a construi împreună”? Cu cine construieşte naţiunea „împreună”? Cu ea însăşi? Să fie o naţiune-hibrid, o naţiune multinaţională, care la 24 ianuarie 1859 şi-a arătat diversitatea, caracterul multinaţional şi multicultural? Că încercând să înţelegem devenirea ei trebuie neapărat să descoperim frumuseţea înfricoşătoare a multiculturalismului? Altfel, elevii dau în patima naţionalismului şi calcă pe urmele lui Conu Leonida, devin nevricoşi, de curiozitate, intră la o idee şi fandacsia gata; ei! şi după aia, din fandacsie cad în ipohondrie. Interpretând istoria prin această grilă, ne putem imagina că programele vor aborda problematica oamenilor din paleolitic (exemplul este pur teoretic, pentru că temele de istorie străveche au fost demult eradicate) doar pentru a descoperi aceeaşi „unitate în diversitate”! Și luptele dintre feudali reprezentau tot un mod de a fi împreună al acestora, de a-şi afirma „diversitatea”, dându-şi, pe acelaşi câmp de luptă, unii altora cu buzduganele în cap. Aceste nedumeriri prezentate sunt generate de faptul că lozinca „unităţii în diversitate” nu se referă la categorii sociale, ci la etnii şi culturi diferite. Iată cum arată Noul Curs pregătit istoriei românilor! Parcă retrăim zilele luptei pentru pace din Epoca lui Ceaşcă. Bănuim că ministerul are deja pregătite pe ţeavă următoarele teme ideologice de reinterpretare a istoriei: unitatea şi lupta contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei. Toate desfăşurate în cadrul giganticei teme stahanoviste a luptei dintre bine şi mai bine. De fapt, eterna re-scriere a programelor şi eterna re-întoarcere a reformelor educaţiei nu au fost şi nu sunt altceva decât o continuă luptă dintre bine şi mai bine, ca în filmele ceauşiste, cu întrecerile dintre combinele Gloria la seceriş, în cadrul revoluţiei agrare.

Prof. Constantin TOADER, Federaţia Sindicatelor din Educaţie Spiru Haret

Arta predarii